Potrivit Middle East Eye, secretarul Trezoreriei americane Scott Bessent a anunțat la sfârșitul lunii august 2026 un așa-numit ‘Economic D-Day’ împotriva Iranului, un pachet de sancțiuni care vizează toate entitățile care comercializează cu Republica Islamică. Măsura a fost prezentată drept cea mai agresivă lovitură economică aplicată vreodată Teheranului, însă analiștii o privesc cu scepticism.
Mehreen Khan, editorul de economie al publicației The Times, a explicat în cel mai recent episod al podcastului The Big Picture de la Middle East Eye de ce noile sancțiuni sunt puțin probabile să se dovedească eficiente. Declarațiile sale ridică o întrebare mai profundă, care depășește cazul iranian: sancțiunile americane mai reprezintă cu adevărat un instrument de putere credibil în ordinea internațională actuală?
Sancțiunile economice au fost timp de decenii unul dintre cele mai utilizate instrumente de politică externă ale Statelor Unite. De la Cuba la Rusia, de la Coreea de Nord la Iran, Washingtonul a recurs în mod repetat la această pârghie pentru a constrânge comportamentul altor state fără a recurge la forța militară directă. Eficacitatea lor a variat, însă ele au reprezentat totdeauna un semnal politic puternic.
Ceea ce se schimbă acum, potrivit analizei citate de Middle East Eye, este contextul geopolitic în care aceste sancțiuni operează. Ascensiunea unor economii alternative, consolidarea unor mecanisme de plată care ocolesc sistemul dolarului și solidaritatea crescândă între statele vizate de sancțiunile americane au erodat dramatic impactul acestora. Iranul însuși a dezvoltat de-a lungul deceniilor o capacitate remarcabilă de a se adapta la presiunea economică externă.
Războiul cu Iranul, menționat în context de Mehreen Khan, adaugă o dimensiune suplimentară acestei ecuații. Dacă sancțiunile sunt percepute ca însoțitoare ale unui conflict militar deschis, ele își pierd funcția tradițională de alternativă la război și devin mai degrabă un instrument de coerciție economică totală, cu efecte greu de controlat și cu riscul de a afecta populații civile fără a destabiliza regimuri.
De asemenea, conceptul de ‘Economic D-Day’ folosit de Bessent trimite la o retorică de război total, care poate fi citită atât ca semn de determinare, cât și ca indicator al faptului că instrumentele diplomatice clasice au fost epuizate. Această abordare maximalistă riscă să fractureze coalițiile internaționale care ar fi necesare pentru ca sancțiunile să funcționeze cu adevărat, deoarece eficacitatea lor depinde în mare măsură de consensul aliaților, nu doar de puterea unilaterală a Trezoreriei americane.
Întrebarea privind viitorul puterii financiare a Americii este, în fond, întrebarea despre viitorul hegemoniei americane în ansamblul ei. Dacă sancțiunile nu mai funcționează, ce alte instrumente rămân la dispoziția Washingtonului pentru a-și impune voința fără escaladare militară? Răspunsul la această întrebare va defini în mod fundamental arhitectura relațiilor internaționale în deceniile care urmează.
Ce merită urmărit în perioada imediat următoare este modul în care statele terțe, în special cele din Asia și din Golful Persic, vor reacționa la amenințarea cu sancțiunile americane secundare. Dacă marile economii emergente vor continua să comercializeze cu Iranul în ciuda presiunii de la Washington, aceasta va confirma teza că instrumentul sancțiunilor a intrat într-o criză structurală de credibilitate.
Analiza lui Mehreen Khan nu este doar o radiografie a cazului iranian, ci un avertisment mai larg despre limitele puterii economice americane într-o lume din ce în ce mai multipolară. Analiza completă despre Orientul Mijlociu pe Politica Lumii