Există un instrument politic în Ungaria care nu a fost inventat de Viktor Orbán, dar pe care el l-a transformat într-o artă. Se numește majoritatea de două treimi. Este acel prag magic care, în arhitectura constituțională maghiară, îți permite nu doar să guvernezi, ci să rescrii regulile după care se guvernează. Cu două treimi din parlament, poți schimba constituția, poți muta un președinte, poți reface curțile, poți redesena harta puterii. Este cheia care descuie toate ușile deodată.
În 2010, Viktor Orbán a primit această cheie de la alegători. A folosit-o timp de șaisprezece ani ca să construiască ceea ce criticii au numit un sistem închis, iar susținătorii, o democrație iliberală. În aprilie 2026, alegătorii maghiari au luat cheia din mâna lui și au dat-o altcuiva: Péter Magyar, un fost apropiat al regimului devenit cel mai eficient adversar al lui. Și acum, la Budapesta, se întâmplă ceva ce merită privit cu atenție, pentru că este exact tipul de moment în care istoria nu se rimează, ci se repetă cu aceleași cuvinte. Un guvern nou folosește exact același instrument — majoritatea de două treimi — ca să demonteze exact edificiul pe care predecesorul îl construise cu ea. Aceeași cheie, alt lăcătuș.
Întrebarea pe care o pune această rubrică nu este dacă Magyar are dreptate să demonteze moștenirea lui Orbán. Este o întrebare mai veche și mai incomodă: ce se întâmplă cu un instrument atât de puternic încât nu-i pasă cine îl ține în mână?
Atunci
Să ne întoarcem la 2010. Fidesz câștigă alegerile parlamentare cu o majoritate de două treimi — un rezultat covârșitor, obținut într-un moment de epuizare a stângii maghiare, măcinată de scandaluri și de criza economică. Orbán nu a ascuns niciodată ce voia să facă cu acest mandat. A anunțat că țara intră într-o „revoluție prin urnă” și că vechea constituție, adoptată în 1989 ca amendament la constituția comunistă din 1949, trebuie înlocuită integral.
Ceea ce a urmat a devenit un studiu de caz în manualele de drept constituțional. Chiar din 2010, guvernul a început să limiteze puterile Curții Constituționale și să o umple cu oameni de încredere. Numărul judecătorilor a fost mărit de la unsprezece la cincisprezece, ceea ce a creat brusc locuri de completat. Procedura de numire a fost modificată astfel încât Fidesz să poată desemna judecătorii fără să negocieze cu opoziția. Iar Curții i s-a interzis să mai analizeze constituționalitatea legilor privind bugetul și impozitele atâta timp cât datoria publică depășea jumătate din PIB — o clauză care scotea, practic, întreaga politică fiscală de sub controlul judiciar.
Apoi a venit constituția însăși. Noua Lege Fundamentală a fost adoptată în aprilie 2011. Legenda spune — și detaliul a rămas în istorie tocmai pentru că este atât de sugestiv — că a fost redactată pe iPad-ul unuia dintre liderii partidului. A fost adoptată fără consultare populară, fără referendum, exclusiv cu voturile deputaților Fidesz. Opoziția a boicotat votul. Un document care urma să definească viața a zece milioane de oameni pentru generații a fost scris și votat de o singură tabără.
Instrumentele de consolidare au continuat să curgă. În noiembrie 2011, o lege de tranziție a coborât vârsta de pensionare a judecătorilor de la 70 la 62 de ani, forțând ieșirea din sistem a 274 de judecători dintr-o singură mișcare — printre ei, mulți dintre cei mai experimentați și mai independenți. Locurile eliberate au fost, firește, ocupate de numiri noi. În noiembrie 2012, Curtea de Justiție a Uniunii Europene avea să declare că pensionarea forțată a judecătorilor constituia o discriminare pe criteriul vârstei, ilegală. Dar hotărârea a venit după ce paguba fusese deja făcută; judecătorii pensionați nu au mai fost, în marea lor majoritate, reintegrați efectiv la locurile lor.
Noua Lege Fundamentală conținea și un număr neobișnuit de mare de așa-numite legi cardinale — legi care nu puteau fi modificate decât tot cu o majoritate de două treimi. Efectul era subtil, dar profund: chiar dacă Fidesz ar fi pierdut vreodată puterea, o eventuală majoritate simplă adversară nu ar fi putut atinge zonele cele mai sensibile ale statului. Erau, cu alte cuvinte, gratii constituționale montate special ca să supraviețuiască pierderii alegerilor.
Comisia de la Veneția, organismul consultativ al Consiliului Europei pe probleme de drept constituțional, a publicat în iunie 2011 o opinie critică. A avertizat că prea multe domenii fuseseră blocate în regimul de două treimi, că anumite prevederi cu „elemente extrateritoriale” riscau să genereze tensiuni cu statele vecine și că interdicția impusă Curții Constituționale în materie bugetară era periculoasă. Bruxelles-ul a deschis, în anii care au urmat, mai multe proceduri de infringement. Orbán a rezistat tuturor. Iar până în 2013, potrivit observatorilor, Curtea Constituțională încetase, practic, să mai contrazică guvernul în vreo chestiune politic sensibilă.
Așa se construiește un regim cu instrumentele democrației: nu prin lovitură de stat, ci prin voturi, amendamente și legi de tranziție. Totul legal. Totul cu două treimi.
Acum
Sări cincisprezece ani. Pe 12 aprilie 2026, partidul Tisza, condus de Péter Magyar, câștigă alegerile parlamentare cu o victorie de proporții — și, decisiv, cu aceeași majoritate de două treimi. Ironia biografică este că Magyar nu este un străin al sistemului Orbán, ci un produs al lui: fost soț al unei foste ministre a justiției, fost om din interiorul aparatului, devenit disident după ce a expus, în 2024, mecanismele de putere pe care le cunoștea din interior. Omul care demontează acum mașinăria a lucrat cândva la întreținerea ei.
Ce a făcut cu cheia de două treimi? Aproape exact ce făcuse și predecesorul lui, doar în sens invers. În câteva luni, guvernul Magyar a folosit amendamente constituționale ca să înlăture președintele țării, Tamás Sulyok, aliat al erei Orbán. Amendamentul care i-a terminat mandatul a fost, printr-o ironie aproape teatrală, semnat chiar de președintele în cauză înainte de plecare, la mijlocul lunii iulie. Parlamentul votase cu câteva zile înainte. Au urmat procurorul general, șefii televiziunii publice, judecători de la vârf. Un întreg strat de instituții a fost curățat de oamenii regimului anterior.
Magyar nu a ascuns nici el ce face. A numit votul „o etapă crucială în demontarea mafiei politice și economice a lui Orbán”. A creat o nouă agenție anticorupție înzestrată cu puteri de anchetă considerabile. A anunțat că amendamentele actuale sunt valabile doar până la adoptarea unei constituții cu totul noi, pe care Tisza urmează să înceapă să o redacteze în septembrie. Vocabularul este de curățenie, de reformă, de restaurare a statului de drept. „Clearing the rot”, scriau ziarele — curățarea putregaiului.
Și, ca și cum scenariul ar fi fost scris de aceeași mână, a reapărut un personaj cunoscut: Comisia de la Veneția. Aceeași instituție care criticase constituția lui Orbán în 2011 a fost sesizată din nou — de această dată chiar de președintele Sulyok, care a cerut o evaluare a legalității propriei sale înlăturări, argumentând că demiterea unui șef de stat pe criterii politice ridică probleme constituționale serioase. Comisia a deschis o procedură accelerată în iunie 2026. Comisarul european pentru statul de drept a venit la Budapesta să pregătească raportul pe 2026. Aceleași organisme, aceleași îngrijorări, alt guvern la putere.
Diferența de ton la Bruxelles este notabilă. Dacă în 2011 Comisia Europeană se pregătea de război juridic cu Budapesta, în 2026 Comisia a lăudat, cu rezerve, direcția reformelor maghiare — dar a emis și un avertisment. Iar criticii, chiar și cei favorabili schimbării, au ridicat o obiecție care sună neplăcut de familiar: fără constrângeri suplimentare, o putere atât de concentrată riscă să reproducă exact tiparele de legiferare exclusivă și centralizată care caracterizau regimul anterior.
Ce au în comun
Paralela nu trebuie forțată, pentru că se forțează singură. Ambele guverne au ajuns la putere prin alegeri libere, cu o majoritate autentică de două treimi. Niciunul nu a încălcat, la propriu, litera constituției — dimpotrivă, amândouă au folosit constituția ca instrument. Amândouă au declarat că vechiul sistem era corupt, epuizat, ilegitim, și că mandatul lor covârșitor le dă dreptul să-l refacă din temelii.
Amândouă au început prin instituțiile care ar fi trebuit să le limiteze: curțile și președinția. Orbán a mărit și a umplut Curtea Constituțională; Magyar a înlăturat judecători de vârf și președintele. Amândouă au folosit amendamente și legi de tranziție pentru a scoate din funcție oameni ale căror mandate, teoretic, nu se terminaseră. Orbán a coborât vârsta de pensionare ca să elimine 274 de judecători; Magyar a modificat constituția ca să scurteze mandatul unui președinte. Mecanismul juridic diferă în detaliu, dar logica este identică: folosești pragul de două treimi ca să anulezi termene pe care le stabilise altcineva.
Amândouă au promis o constituție nouă ca punct culminant al proiectului. Pentru Orbán, aceasta a fost Legea Fundamentală din 2011. Pentru Magyar, este constituția care urmează să fie redactată din septembrie. Și, poate cel mai revelator, amândouă au ajuns pe masa aceleiași Comisii de la Veneția, care le-a spus, în esență, același lucru: că o majoritate, oricât de mare, nu este totuna cu absența limitelor.
Elementul comun de fond este acesta: în ambele cazuri, cel care câștigă folosește instrumentele statului nu ca să respecte regulile jocului, ci ca să rescrie jocul în favoarea propriei viziuni despre ce înseamnă „îndreptarea” țării. Convingerea că ai dreptate moral îți pare, în acel moment, suficientă ca să justifici concentrarea puterii. Așa gândea Orbán în 2011. Așa sună, în multe privințe, și Budapesta lui 2026.
Ce e diferit
Aici rubrica are datoria să nu fie leneșă, pentru că diferențele sunt reale și contează.
Prima ține de metodă și de transparență. Legea Fundamentală a lui Orbán a fost redactată pe un iPad și votată fără consultare populară, fără referendum, exclusiv cu voturile propriului partid. Magyar a promis, dimpotrivă, un proces de consultare publică începând din septembrie și supunerea noii constituții la un referendum general. Dacă își respectă promisiunea, diferența de procedură este substanțială: o constituție validată de electorat are o legitimitate pe care un document scris în camera partidului nu o va avea niciodată. Dacă și-o încalcă, ei bine, atunci paralela devine completă.
A doua ține de direcție. Orbán a folosit cele două treimi ca să concentreze puterea, să slăbească presa, să blindeze zone întregi ale statului împotriva unei viitoare majorități adverse. Magyar susține că folosește aceleași două treimi pentru operațiunea inversă: ca să deconstruiască acele blindaje, să reînființeze mecanisme anticorupție, să redeschidă instituțiile capturate. Un instrument identic poate servi construcției sau demolării unui edificiu iliberal — și nu este indiferent moral în ce direcție sapă.
A treia ține de context. În 2011, Bruxelles-ul se îndrepta spre un conflict deschis cu Budapesta, care avea să dureze mai bine de un deceniu. În 2026, Uniunea salută, cu prudență, direcția reformelor. Vântul instituțional european suflă acum în spatele guvernului maghiar, nu împotriva lui — ceea ce schimbă complet dinamica presiunii externe.
Iar a patra, cea mai importantă, ține de testul care nu a fost încă dat. Regimul lui Orbán se judecă după șaisprezece ani de fapte. Guvernul Magyar se judecă, deocamdată, după câteva luni de intenții și de promisiuni. Este ușor să pari diferit de predecesor în luna a patra. Adevărata întrebare este ce vei face în anul al cincilea, când mandatul se apropie de sfârșit și tentația de a folosi cele două treimi ca să-ți asiguri supraviețuirea devine, pentru orice putere, aproape irezistibilă.
Ce ne spune asta
Lecția Budapestei nu este despre Orbán și nu este despre Magyar. Este despre instrument.
Majoritatea de două treimi este, în teoria constituțională maghiară, mecanismul suprem de schimbare legitimă. Problema pe care o dezvăluie cei cincisprezece ani dintre 2011 și 2026 este că același mecanism care permite unui regim să se blindeze permite succesorului său să-l deconstruiască — și nimic din structura instrumentului nu garantează că a doua folosire va fi mai reținută decât prima. O cheie care descuie toate ușile deodată este utilă exact în măsura în care este periculoasă. Nu-i pasă dacă în spatele ei stă un iliberal sau un reformator. Ascultă de oricine o ține.
Adevărata întrebare pe care o pune Ungaria nu este „cine are dreptate”, ci „ce faci cu un stat în care puterea, odată câștigată suficient de decisiv, poate rescrie regulile fără să întrebe pe nimeni”. Orbán a demonstrat cât de departe se poate merge cu acest mecanism. Magyar are acum ocazia să demonstreze ceva mai greu și mai rar: că poate demonta abuzul fără să reconstruiască, pe furiș, condițiile care l-au făcut posibil. Că poate folosi cheia o singură dată, ca să repare încuietoarea — și apoi să o predea, împreună cu limitele care lipseau.
Testul concret va fi simplu de citit, când va veni momentul. Va introduce noua constituție limite reale asupra propriei majorități — praguri, contraponderi, o curte pe care nici Tisza să nu o poată controla? Va supune într-adevăr documentul unui referendum onest, sau consultarea va rămâne o formalitate? Va accepta guvernul verdictul Comisiei de la Veneția și atunci când acesta îl incomodează? Sau vom descoperi, peste câțiva ani, că singura schimbare a fost numele de pe cheie?
Pentru că, dacă istoria acestei regiuni ne-a învățat ceva, este că fiecare om care preia o putere fără limite este absolut convins că el, spre deosebire de predecesor, o va folosi doar pentru bine. Toți au fost convinși. Aceasta a fost, de fiecare dată, prima frază a problemei.
Cei care cred că de data aceasta va fi altfel doar pentru că intențiile sună mai frumos ar face bine să-și amintească un singur lucru: și Legea Fundamentală din 2011 a fost scrisă de oameni convinși că îndreaptă țara.