Pe 2 octombrie 2026, Standard & Poor’s a confirmat ratingul suveran al României la BBB-/A-3, cu perspectivă negativă. A fost primită, pe bună dreptate, ca o veste bună: ultima treaptă de investment grade a rămas la locul ei, iar scenariul retrogradării în categoria speculativă a fost amânat. Pe 5 octombrie, președintele Nicușor Dan l-a desemnat premier pe diplomatul Luca Niculescu — al cincilea răspuns la aceeași întrebare la care Parlamentul nu găsise niciunul din mai încoace.
Cele două evenimente par să aparțină unor registre diferite: unul financiar, celălalt politic. Istoria recentă a Uniunii Europene sugerează că aparțin aceluiași.
Pentru că acum cincisprezece ani, un stat membru a traversat exact această situație — un parlament fragmentat, o succesiune de desemnați care eșuau, un partid mare ținut deliberat în afara calculului, un guvern interimar fără mandat — timp de aproape un an și jumătate. Criza nu s-a terminat cu o revelație politică. S-a terminat într-o vineri seara, după închiderea burselor, cu un comunicat emis de aceeași agenție de rating.
Diferența dintre cele două cazuri nu este că România a primit o veste mai bună. Este că România tocmai a rămas fără ceasul care, în Belgia, a sunat.
Atunci
Pe 13 iunie 2010, Belgia a organizat alegeri federale. Rezultatul a fost un parlament în care unsprezece partide aveau scaune și niciunul nu trecea de 20%. Alianța Neo-Flamandă (N-VA), formațiune naționalistă condusă de Bart De Wever, a ieșit pe primul loc cu 27 din 150 de mandate. Socialiștii francofoni ai lui Elio Di Rupo aveau 26. Niciun bloc lingvistic nu putea guverna fără celălalt, iar cele două blocuri voiau lucruri incompatibile: Flandra cerea transferul de competențe și de capacitate fiscală către regiuni, Valonia se opunea, temându-se de reducerea transferurilor redistributive.
Premierul Yves Leterme demisionase deja pe 26 aprilie 2010. A rămas în funcție cu puteri limitate. Avea să rămână 589 de zile.
Ce a urmat este, probabil, cea mai documentată procedură de epuizare instituțională din istoria UE. Regele Albert al II-lea a numit, pe rând, aproape tot ce putea fi numit. De Wever, desemnat informateur, a raportat pe 8 iulie 2010 că nu există acord pe chestiunile esențiale. Di Rupo a primit un titlu inventat pentru ocazie — pre-formateur — și și-a oferit demisia de două ori, pe 29 august și pe 3 septembrie; regele a refuzat-o de fiecare dată. Au urmat doi mediatori, câte unul din fiecare tabără. Pe 4 octombrie 2010, De Wever a retras N-VA de la negocieri cu o frază care avea să fie citată ani de zile: „Refuz să particip la acest joc copilăresc.” A doua zi, regele i-a demis pe mediatori.
Apoi: o „misiune de clarificare” de zece zile încredințată tot lui De Wever, al cărei rezultat a fost respins de partidele francofone în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Johan Vande Lanotte, mediator din 21 octombrie, a produs un document de șaizeci de pagini pe 3 ianuarie 2011; cinci partide l-au acceptat, două l-au respins integral. A cerut să fie eliberat din funcție pe 6 ianuarie — refuzat — și din nou pe 26 ianuarie, când a obținut-o. Didier Reynders, informateur din 2 februarie. Wouter Beke, negociator din 2 martie, demisionat pe 12 mai. Di Rupo, formateur din 16 mai, propunere prezentată pe 5 iulie, respinsă de De Wever pe 7 iulie, demisie pe 9 iulie.
Pe 25 decembrie 2010, Belgia își depășise propriul record din 2007. Pe 1 iunie 2011, l-a egalat pe cel mondial — 353 de zile, stabilit de Cambodgia în 2003–2004.
Între timp, statul funcționa. Belgia a deținut președinția Consiliului UE în a doua jumătate a lui 2010, condusă de un guvern demisionar. Tot acel guvern a trimis avioane F-16 în operațiunea din Libia, a salvat bănci și a aprobat bugete pentru urgențe. Creșterea economică a fost de 2,1%, față de o medie europeană de 1,5%. Șomajul, 8,5% față de 9,4% media UE. Un profesor de la Gand, Marc De Vos, rezuma situația într-o propoziție care a făcut înconjurul presei: „În mare, totul funcționează. Suntem plătiți, autobuzele circulă, școlile sunt deschise.”
Opinia publică a încercat, la rândul ei. Pe 23 ianuarie 2011, la 223 de zile de la alegeri, între 34.000 de oameni (estimarea poliției) și 50.000 (estimarea organizatorilor) au mărșăluit prin Bruxelles sub titlul „Rușine: fără guvern, țară mare”. Una dintre pancarte cerea „bere, cartofi prăjiți și un guvern”. În februarie, studenții au lansat ceea ce presa a numit „revoluția cartofilor prăjiți”. Niciunul dintre aceste gesturi nu a mișcat nimic. Negocierile au continuat exact în același ritm.
Ce a mișcat lucrurile a venit din altă parte. Pe fondul crizei datoriilor din zona euro, randamentul obligațiunilor belgiene la zece ani, aflat sub 4% cu șase săptămâni înainte, a urcat la 5,86%. Vineri, 25 noiembrie 2011, după închiderea pieței belgiene, S&P a retrogradat Belgia de la AA+ la AA, cu perspectivă negativă. Printre motivele invocate — alături de riscul de refinanțare, de expunerea sectorului bancar și de o economie în care exporturile depășesc 80% din PIB — figura unul care nu era economic: guvernul interimar, scria agenția, „nu are mandatul de a implementa reforme fiscale și structurale mai profunde”.
A doua zi, pe 26 noiembrie, cele șase partide aflate la masă au anunțat acordul pe bugetul 2012: deficit de 2,8% din PIB, echilibru bugetar în 2015, reformarea pensionării anticipate. Ministrul de finanțe Reynders a declarat că retrogradarea „întărește nevoia de a finaliza bugetul”. Pe 5 decembrie s-au împărțit ministerele. Pe 6 decembrie 2011, guvernul Di Rupo a depus jurământul — la 541 de zile de la alegeri.
Cinci sute patruzeci de zile de negocieri nu produseseră nimic. A cincizeci și una de ore după un comunicat de rating au produs un guvern.
Acum
În mai 2026, coaliția de guvernare din România s-a destrămat și guvernul Ilie Bolojan a căzut. Au urmat cinci luni în care țara nu a avut un executiv cu puteri depline și în care Parlamentul a respins, rând pe rând, desemnările trimise de la Cotroceni. Cea mai apropiată de reușită a fost cea a europarlamentarului Siegfried Mureșan: 182 de voturi, față de 233 necesare.
Pe 5 octombrie 2026, președintele Nicușor Dan a semnat decretul de desemnare a lui Luca Niculescu, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe și fost ambasador la Paris, omul care s-a ocupat în ultimii patru ani de dosarul aderării României la OCDE. Motivarea prezidențială a fost explicit procedurală: „Luca Niculescu este un diplomat, adică un om care are ca meserie să armonizeze poziții.” Premierul desemnat a răspuns în aceeași cheie: „Accept această responsabilitate cu deplina conștiință a dificultății momentului. Nu pot promite miracole, dar ce pot promite este seriozitate în folosirea banului public.” Are zece zile să ceară votul.
Pe 8 octombrie, Niculescu a început consultările. PSD își formulează condițiile. AUR refuză să participe și cere alegeri anticipate. Președintele le refuză, pe motiv că ar amâna bugetul și reformele, și refuză, separat, prezența AUR la guvernare. George Simion a explicat pentru Politico mecanica partidei: fără anticipate nu va exista guvern stabil, iar dacă și Niculescu eșuează și președintele refuză din nou, „vom avea numărul necesar de semnături și voturi pentru a-l suspenda”. Către investitori, mesajul era liniștitor: „Nimeni nu vrea o nouă Grecie.”
Formula alternativă circulă de aproape șase luni. În aprilie, Călin Georgescu propunea public un „guvern al reconcilierii naționale” între PSD, AUR și PNL — „este nevoie ca toată lumea să își dea mâna pentru un deziderat comun”, spunea el, adăugând că nu este momentul „să mai judecăm ce a fost”. Între timp, Georgescu își petrece zilele la DIICOT, cu conturile sechestrate.
Cifrele din spatele acestei aritmetici sunt cele care contează pentru partea a doua a poveștii. S&P estimează deficitul administrației publice la 6,25% din PIB în 2026 — în scădere de la 7,9% în 2025 și 9,3% în 2024 — cu 5,8% în 2027 și 5,0% în 2028. Datoria publică netă urcă spre 60% din PIB până în 2027, de la 52% la finalul lui 2025. Datoria externă a ajuns la 125,6 miliarde de euro, de la 67 de miliarde în 2022. Cheltuielile cu dobânzile cresc de la puțin peste 2% din PIB în 2024 la 3,2% în 2026 și 3,5% în 2028 — adică, în 2028, mai mult decât ținta de deficit. Randamentul la zece ani este în jur de 7,4%. Necesarul brut de finanțare a depășit 10% din PIB.
Partea executată arată mai bine: după opt luni, deficitul era de 59,42 miliarde de lei, adică 2,89% din PIB, față de 4,51% în aceeași perioadă a anului trecut. Dar cheltuielile cu dobânzile au crescut cu 26,7%, la 42,05 miliarde de lei. Iar lipsa unei legi unitare a salarizării a costat România, potrivit S&P, 750 de milioane de euro din PNRR.
Scenariul pesimist al agenției este formulat fără ambiguitate: retrogradarea devine posibilă dacă formarea prelungită a guvernului împiedică reducerea deficitului în 2027 și 2028. Ipoteza de bază rămâne că România va forma „un guvern cu un cadru de politici puternic și susținut”. Guillaume Tresca, de la Generali Asset Management, estimează riscul de retrogradare la circa unu din patru și crede că agențiile ar putea tolera instabilitatea politică, dar probabil nu dincolo de primul trimestru din 2027.
Și o notă care merită citită de două ori: S&P consideră scenariul alegerilor anticipate puțin probabil — pe motivul că România nu a organizat niciodată alegeri parlamentare anticipate în toată istoria ei postcomunistă.
Ce au în comun
Mecanismul este, structural, același, iar asemănările nu țin de ideologie.
Un parlament în care aritmetica nu produce o majoritate funcțională, pentru că forța cea mai dinamică este și cea pe care restul au convenit să o excludă. În Belgia, N-VA — câștigătoare a alegerilor, ținută în afara formulei finale. În România, AUR. În ambele cazuri, excluderea este o decizie politică perfect legitimă care are un cost aritmetic imediat: restul partidelor trebuie să producă o majoritate între ele, pe exact subiectul pe care sunt cel mai divizate.
O succesiune de desemnați care eșuează, fiecare cu un mandat ușor diferit, fiecare prezentat ca ultima șansă. Belgia a consumat informateur, pre-formateur, mediatori, misiune de clarificare, negociator și formateur. România a consumat, până acum, cinci desemnări.
Un arbitru instituțional care refuză resetarea. Regele Albert nu a acceptat nici demisiile mediatorilor, nici organizarea de noi alegeri — convingerea generală fiind că alegerile ar fi reprodus același rezultat, eventual mai rău. Nicușor Dan refuză anticipatele, cu un argument explicit bugetar și unul implicit electoral.
Distincția dintre stat și guvern, care în ambele cazuri salvează aparențele. Belgia a prezidat Consiliul UE și a participat la o operațiune militară cu un cabinet demisionar. România execută un buget, plătește salarii și rambursează datorie fără un guvern învestit. Normalitatea aparentă este exact ceea ce permite crizei să dureze: dacă nimic vizibil nu se rupe, nimeni nu are motiv să cedeze primul.
Și, în ambele cazuri, miza reală a blocajului este bugetară, nu identitară — oricât de identitar ar fi vocabularul. În Belgia era vorba despre cine plătește transferurile. În România este vorba despre cine plătește consolidarea fiscală.
Ce e diferit
Diferențele sunt însă mai importante decât asemănările, și aproape toate sunt în defavoarea României.
Belgia a fost retrogradată de la AA+ la AA. A rămas, după retrogradare, printre cele mai bine cotate datorii din Europa. România stă la BBB-, ultima treaptă de investment grade, cu perspectivă negativă la toate cele trei agenții majore — S&P, Fitch și Moody’s. O retrogradare belgiană era o neplăcere. O retrogradare românească este o schimbare de categorie: fondurile cu mandat de a deține exclusiv datorie investment grade sunt obligate să vândă. Randamentul belgian la vârful crizei era 5,86%; cel românesc, fără criză de piață europeană, este 7,4%.
Belgia avea un guvern interimar cu miniștri experimentați și cu o legitimitate electorală recentă, într-un stat federal unde regiunile administrează oricum majoritatea serviciilor. România are un interimat produs de ruperea unei coaliții, într-un stat centralizat.
Conflictul belgian era teritorial și lingvistic, dar nu antisistem: N-VA cerea mai multă autonomie regională, nu reorientarea geopolitică a țării. În România, dezacordul include apartenența la tabăra occidentală și se suprapune peste rana nevindecată a anulării alegerilor din 2024. Nu este aceeași dispută purtată în altă limbă.
Și, mai ales: Belgia a fost retrogradată. România nu a fost. Pe 2 octombrie, S&P a confirmat ratingul — ceea ce înseamnă că singurul mecanism extern care, în precedentul belgian, a produs un guvern în patruzeci și opt de ore tocmai a fost dezamorsat. Decizia a fost corectă din punctul de vedere al agenției și binevenită din punctul de vedere al Trezoreriei. Este, în același timp, exact motivul pentru care partidele au acum mai puțin motiv să se grăbească decât aveau săptămâna trecută.
Ce ne spune asta
Lecția precedentului belgian nu este că o criză de guvernare se poate rezolva. Este că nu se rezolvă prin negociere, ci prin epuizarea alternativelor la a nu negocia.
Cinci sute patruzeci și una de zile de mediatori, formule, documente de șaizeci de pagini și demisii refuzate de rege nu au produs un guvern. Un marș de 34.000 de oameni prin Bruxelles nu a produs un guvern. Un record mondial nu a produs un guvern. Un comunicat de rating emis vineri seara, după închiderea pieței, a produs unul în mai puțin de două zile — pentru că a transformat costul blocajului dintr-o problemă de imagine într-o cifră pe care fiecare partid o putea citi în dreptul propriilor alegători.
Ceea ce ar trebui să fie o veste proastă pentru oricine crede că politica se face în parlamente. Un comentator de la Foreign Policy observa atunci că S&P forțase mâna unui guvern suveran acolo unde procesul democratic eșuase. Observația rămâne valabilă și incomodă: externalizarea deciziei politice către un comitet de analiști din New York funcționează, dar nu este democrație, și nimeni nu a votat pentru ea.
România se află acum în poziția Belgiei din vara lui 2011 — adică în partea lungă și inutilă a crizei, cea dinainte ca cineva să calculeze factura. Diferența este că ceasul care a sunat la Bruxelles a fost tocmai oprit la București, iar următoarea alarmă e programată, în estimarea pieței, undeva în primul trimestru din 2027. Până atunci, cheltuielile cu dobânzile cresc cu peste un sfert pe an, iar fiecare lună de interimat adaugă la factură fără ca nimeni să fie obligat să o deschidă.
Iar pentru cei care cred că un stat poate funcționa la nesfârșit fără guvern pentru că autobuzele circulă și salariile se plătesc: în Belgia circulau și se plăteau timp de 541 de zile. Apoi a venit nota de plată, și a fost achitată în patruzeci și opt de ore de cei care susținuseră un an și jumătate că nu au ce să-și cedeze unii altora.