Există promisiuni electorale care se sting discret, într-un comunicat de vineri seara, sperând că nu le observă nimeni. Și există promisiuni care sunt puse pe hârtie, semnate în fața camerelor și fluturate ca dovadă de caracter. A doua categorie e mai periculoasă pentru cel care o face, fiindcă lasă probe. Iar în cazul de față, proba are o dată de expirare pe care o putem calcula la zi: promisiunea că TVA-ul nu va crește a fost bătută în cuie pe 18 mai 2025, la turul al doilea al prezidențialelor, și a fost desființată oficial pe 1 august 2025. Șaptezeci și una de zile. Mai puțin decât garanția unei perechi de adidași.
Un an mai târziu, în vara lui 2026, cu un guvern căzut la moțiune, cu leul la minime istorice și cu al doilea pachet de austeritate deja pe masă, merită să ne întoarcem la momentul acela. Nu ca să căutăm vinovați cu degetul — asta face oricine — ci ca să vedem, la rece, mecanica exactă a felului în care o propoziție simplă, rostită cu mâna pe inimă, se transformă în cel mai scump autograf din istoria recentă a României.
Promisiunea
Cuvintele nu lasă loc de interpretare. În campania pentru turul al doilea, la mai multe televiziuni, candidatul Nicușor Dan a scris de mână, pe o foaie, și a semnat:
„Dacă voi fi președinte, TVA nu va crește în mandatul meu.”
Nu „nu vom crește TVA-ul anul acesta”. Nu „vom evita pe cât posibil”. Nu „depinde de coaliție”. În mandatul meu. Un mandat de cinci ani, redus la o singură propoziție declarativă, cu subiect, predicat și semnătură. Formula a fost repetată în mai multe emisiuni, exact în aceiași termeni, ca un jurământ pe care candidatul voia să și-l asume cât se poate de vizibil.
Ironia — și aici e primul strat — e că președintele României nu stabilește cotele de TVA. Nu depune proiecte de lege fiscală, nu votează în Parlament, nu semnează ordonanțe de urgență fiscale. Promisiunea a fost, din prima clipă, în afara atribuțiilor funcției pentru care era făcută. Era, cum a spus limpede și un consultant politic citat de presă la momentul respectiv, „o constrângere absurdă” asumată voluntar: candidatul a legat cu funie propriile mâini pentru o competență pe care oricum nu urma să o aibă. Genul acela de promisiune pe care o faci tocmai pentru că sună curajos și pentru că, în plină campanie, nimeni nu se oprește să întrebe dacă e și posibilă.
Realitatea
Pe 18 mai 2025, Nicușor Dan câștigă alegerile. Pe 23 iunie 2025, guvernul condus de Ilie Bolojan — desemnat chiar de noul președinte — este învestit. Pe 1 august 2025, la exact 71 de zile de la promisiunea semnată, intră în vigoare primul pachet fiscal Bolojan. Iar în acel pachet, în capul listei, stă fix măsura care nu trebuia să existe:
Cota standard de TVA crește de la 19% la 21%. Cotele reduse de 5% și 9% sunt comasate și urcate la 11%. Nu e vorba de un colț obscur al economiei: la 11% intră alimentele, medicamentele, apa, cărțile, lemnul de foc, energia termică, sectorul hotelier și restaurantele. Adică exact coșul zilnic al omului care semnase, cu creionul pe hârtie, că nu i se va scumpi.
Și TVA-ul e doar titlul. Pachetul din 1 august a venit la pachet, cum se cuvine:
- Accizele la carburanți, alcool și tutun — majorate cu aproximativ 10%.
- CASS — contribuția de sănătate — aplicată pensiilor care depășesc 3.000 de lei, pentru partea peste acest prag.
- Impozitul pe băncile comerciale — dublat.
- Impozitul pe dividende — urcat la 16%.
- Pensiile și salariile la stat — înghețate, măsură prelungită și în 2026.
Context: România încheiase perioada cu cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, iar leul aluneca spre minime istorice față de euro — ceea ce înseamnă importuri, carburanți și datorie publică mai scumpe, peste austeritatea deja aplicată. Premierul Bolojan a anunțat pachetul angajându-și răspunderea în Parlament, cu argumentul că retrogradarea de către agențiile de rating era iminentă. Cu alte cuvinte: măsura care fusese exclusă categoric în campanie a devenit, în două luni, măsura de urgență fără de care țara pica ratingul.
Între semnătură și bonul de casă cu TVA de 21% s-au scurs, așadar, mai puțin de zece săptămâni. Nu un mandat. Nu un an. Un sezon.
Scuza oficială
Odată scumpirile intrate în vigoare, întrebarea era inevitabilă. A pus-o o jurnalistă, direct, la conferința de presă din iulie 2025: „În campanie ați spus că nu veți accepta sub nicio formă majorarea TVA. Cine v-a convins că este necesară?”
Răspunsul președintelui, citat integral:
„În acea lună pe care am avut-o, înainte de numirea premierului, m-am uitat în foarte multe date financiare și, în cunoștință de cauză, am avut această discuție cu coaliția și cu premierul desemnat, și asta a fost înțelegerea pe care am avut-o la momentul formării guvernului. Așa cum am spus, pentru ca corecțiile să fie făcute cu păstrarea TVA-ului la 19%, trebuia un set de măsuri administrative, discuții, un complex de măsuri. Era o direcție. Din momentul în care am numit guvernul cu această condiție, toate măsurile au intrat în atributul guvernului.”
Într-o altă intervenție, formula a fost și mai scurtă, aproape resemnată: majorarea era, chipurile, „posibil să fie evitată”, dar „guvernul a făcut alte calcule”. Iar justificarea de fond, repetată constant: fără creșterea TVA ar fi fost nevoie de un „complex de măsuri administrative”, negociat în amănunt cu Comisia Europeană și cu agențiile de rating, care „nu s-a încheiat la timp”.
Trebuie recunoscut, în mod cinstit, un lucru: argumentul economic nu este fabricat. Deficitul era real, presiunea agențiilor era reală, iar un candidat aflat în campanie nu are acces la aceleași cifre pe care le vede un președinte cu ministerul de Finanțe la un telefon distanță. Aici scuza atinge un adevăr. Problema nu e că adevărul lipsește. Problema e ce spune el, de fapt, despre promisiunea inițială.
Traducerea scuzei
Să luăm scuza propoziție cu propoziție și să o punem în românește simplă.
„M-am uitat în foarte multe date financiare și, în cunoștință de cauză, am avut această discuție” înseamnă, tradus: când am promis, nu eram în cunoștință de cauză. Este cea mai onestă parte a răspunsului și, totodată, cea mai devastatoare pentru promisiune. Recunoașterea că abia după alegeri a văzut „foarte multe date financiare” confirmă exact ce spuneau criticii încă din campanie: că angajamentul fusese luat pe nevăzute, „într-un vid de informații”. Cu alte cuvinte, promisiunea nu a fost trădată de realitate — s-a născut deja în conflict cu ea. A fost mereu un cec semnat fără să te uiți în cont.
„Asta a fost înțelegerea pe care am avut-o la momentul formării guvernului” înseamnă, tradus: am renegociat promisiunea cu alți oameni, la o altă masă, la care alegătorul nu a fost invitat. Alegătorul primise un jurământ personal, la persoana întâi — „în mandatul meu”. Ce i se oferă acum în schimb este o „înțelegere” între președinte, coaliție și premierul desemnat. Promisiunea făcută pe verticală, de la candidat către cetățean, a fost stinsă pe orizontală, între partide.
„Toate măsurile au intrat în atributul guvernului” înseamnă, tradus: acum e treaba altcuiva. Este manevra clasică prin care o promisiune personală se dizolvă într-o responsabilitate instituțională difuză. Ironia e că exact acesta era adevărul de la bun început — TVA-ul chiar era în atributul guvernului, nu al președintelui. Doar că adevărul acesta era la fel de valabil și în ziua în care s-a semnat foaia. Dacă majorarea „a intrat în atributul guvernului” în august, atunci nu ieșise niciodată din el nici în mai. Singurul lucru care s-a schimbat între timp nu e Constituția, ci convenabilitatea de a o invoca.
Rămâne o singură propoziție de comentariu, așa cum se cuvine față de o scuză citată literal: o promisiune despre care afli, ulterior, că era imposibilă în chiar momentul rostirii ei nu este o promisiune încălcată de împrejurări — este una care nu ar fi trebuit rostită.
Bilanțul
Să facem socoteala rece, fără patos.
Ce s-a promis: că TVA nu crește în mandatul prezidențial, adică timp de cinci ani. Ce s-a livrat: o creștere de la 19% la 21% și de la 5–9% la 11%, intrată în vigoare la 71 de zile după promisiune. Cine plătește: consumatorul, la fiecare bon, pe alimente, medicamente, cărți și energie — categoriile cel mai greu de ocolit. Cine a explicat: aceeași persoană care semnase, invocând date pe care recunoaște că nu le avea când a semnat.
Un an mai târziu, tabloul e și mai instructiv, pentru că ne arată ce fel de precedent a fost. Presa a numărat, la împlinirea unui an de mandat, promisiunile prezidențiale onorate: una singură. Guvernul Bolojan — cel care aplicase austeritatea — a fost demis printr-o moțiune de cenzură în mai 2026, votată chiar de partide care îl susținuseră un an întreg, dornice acum să se distanțeze de propriile măsuri. Austeritatea a rămas; guvernul a plecat. Al doilea pachet fiscal a intrat în discuție, iar TVA-ul de 21% a devenit între timp normalitate, cifra pe care nimeni nu o mai contestă fiindcă toată lumea s-a obișnuit cu ea. Așa mor promisiunile în România: nu cu scandal, ci cu obișnuință.
Iar dacă vrem o singură cifră care să încadreze toată povestea, e aceasta: în ultimii șapte ani, Codul Fiscal al României a fost modificat de 554 de ori. Nu 54. Cinci sute cincizeci și patru. Spre comparație, Bulgaria vecină l-a modificat de șapte ori în aceeași perioadă — o dată pe an. Într-o țară care își schimbă regulile fiscale de peste 70 de ori pe an, orice promisiune de stabilitate, indiferent cine o face și cât de sincer, se lovește de un aparat de stat obișnuit să rescrie contractul cu cetățeanul din mers. Promisiunea „TVA nu crește în mandatul meu” nu a fost doar o eroare de calcul personală; a fost o propoziție rostită împotriva unei întregi tradiții administrative a impredictibilității. Într-un asemenea peisaj, cel care jură fixitate pariază, practic, împotriva casei. Iar casa, în materie de taxe, câștigă întotdeauna.
Merită spus, pentru echilibru, și ce nu este acest bilanț. Nu este dovada unei intenții de a înșela din prima zi — nimic din probe nu arată că omul a promis știind cu certitudine că va încălca. Este mai degrabă portretul unui reflex politic mai vechi decât orice mandat: promisiunea făcută pentru efectul ei imediat, cu grija pentru fezabilitate amânată pe „vedem după”. Nicușor Dan nu a inventat acest reflex. A intrat doar, cu semnătura la vedere, într-o tradiție locală foarte aglomerată. Diferența e că cei mai mulți nu semnează. El a semnat.
Și aici e nota amară a întregii povești. Gestul de a scrie pe hârtie și de a semna fusese menit să comunice tocmai contrariul improvizației: iată, mă leg, aveți proba. Instrumentul ales pentru a demonstra seriozitate s-a întors, la 71 de zile, în cea mai clară probă a lipsei ei. Un politician care ar fi promis vag ar fi avut azi loc de întors. Cel care a semnat nu mai are. Foaia există.
Nota de final
Într-o democrație sănătoasă, distanța dintre ce se spune în campanie și ce se face la guvernare ar trebui să fie mică și, când nu e, măcar explicată onest, fără să se preti