Pe 1 septembrie 2026, Casa Albă a publicat detaliile acordului energetic dintre Statele Unite și guvernul interimar al Venezuelei. Documentul acordă unei companii private americane concesiuni pe o sută de ani asupra a șaptesprezece câmpuri petroliere cu rezerve dovedite de aproximativ 65 de miliarde de barili, iar statului american o participație de 35% în compania-mamă și dreptul de a cumpăra, la prețul de producție, o cincime din tot ce se extrage.
În arhive există un document care seamănă atât de bine cu acesta încât diferențele devin ele însele interesante. Se numește Acordul Consorțiului și a fost ratificat de parlamentul iranian în octombrie 1954, la treisprezece luni după ce prim-ministrul Mohammad Mossadegh fusese răsturnat de la putere într-o operațiune finanțată de CIA și de serviciile britanice.
Paralela nu este o metaforă. Este aceeași secvență de pași, în aceeași ordine, cu aceleași justificări publice.
Atunci
În martie 1951, parlamentul iranian a votat naționalizarea industriei petroliere. Ținta era Anglo-Iranian Oil Company, compania britanică ce exploata petrolul iranian de la începutul secolului și care, în anumiți ani, plătea guvernului britanic mai mult în impozite decât plătea Iranului în redevențe. Mossadegh, jurist de formație și naționalist prin convingere, a devenit prim-ministru la o lună după vot, cu mandatul explicit de a duce naționalizarea până la capăt.
Londra a răspuns prin trei instrumente, aplicate simultan.
Primul a fost juridic: Marea Britanie a dus cazul la Curtea Internațională de Justiție și la Consiliul de Securitate. A pierdut la ambele. Curtea s-a declarat necompetentă în 1952, iar la ONU dosarul a fost amânat până când a devenit irelevant.
Al doilea a fost economic, și acesta a funcționat. Britanicii au organizat un boicot mondial al petrolului iranian: orice cumpărător era amenințat cu procese pentru achiziționare de bunuri furate, iar Royal Navy patrula Golful. Cabinetul britanic a impus și un embargo asupra exporturilor de mărfuri-cheie către Iran. Exporturile iraniene de petrol s-au prăbușit practic la zero. Bugetul statului, care depindea de aceste încasări, a intrat în colaps. Iranienii, scria un observator al epocii, deveneau mai săraci și mai nemulțumiți pe zi ce trecea.
Al treilea a fost politic. Aici britanicii au avut nevoie de americani, iar americanii au avut nevoie de un argument. Argumentul comercial — o companie britanică vrea să-și recupereze concesiunea — nu mișca Washingtonul. Argumentul care a mișcat Washingtonul a fost altul: Iranul, sărăcit și instabil, va cădea în mâinile Partidului Tudeh și, prin el, ale Moscovei. Administrația Eisenhower a autorizat planificarea unei lovituri de stat în martie 1953, în colaborare strânsă cu serviciile britanice.
Operațiunea, numită Ajax, a folosit agenți plătiți pentru a produce agitație internă, hărțuirea liderilor religioși și politici și o campanie de dezinformare în presa iraniană. Generalul Fazlollah Zahedi fusese desemnat dinainte drept succesor. Șahul, aflat în ezitare, a fost presat să-l demită pe Mossadegh și să-l numească pe Zahedi. Prima încercare, pe 16 august, a eșuat, iar șahul a fugit din țară. A doua, pe 19 august 1953, a reușit: unități militare conduse de Zahedi, sprijinite de mulțimi organizate de operativii CIA, au copleșit forțele guvernamentale și au preluat punctele-cheie din Teheran. Mossadegh a fost arestat, judecat și ținut în arest la domiciliu până la moarte.
Și abia acum urmează partea interesantă, cea care se uită de obicei.
Guvernul Zahedi nu a anulat naționalizarea. Nu putea: naționalizarea era, în Iran, singurul lucru asupra căruia toată lumea era de acord. Așa că, în august 1954, s-a semnat o soluție tehnică. Acordul Consorțiului lăsa proprietatea formală asupra rezervelor și a instalațiilor la compania de stat, National Iranian Oil Company. Naționalizarea rămânea, pe hârtie, în vigoare. Operarea efectivă — extracția, rafinarea, exportul, deci tot ce contează — trecea însă la un consorțiu internațional: 40% cinci companii americane, 40% Anglo-Iranian, redenumită între timp British Petroleum, 14% Shell, 6% compania franceză CFP. Profiturile se împărțeau jumătate-jumătate cu statul iranian. Termenul: douăzeci și cinci de ani.
Britanicii pierduseră monopolul. Americanii, care în 1951 nu aveau niciun baril în Iran, plecau acasă cu 40%. Iranul păstra titlul de proprietate și un procent din venituri. Toată lumea a numit rezultatul un compromis.
Acum
Pe 3 ianuarie 2026, forțe americane au intrat pe teritoriul venezuelean în urma unui atac de amploare și l-au capturat pe Nicolás Maduro, împreună cu soția sa, Cilia Flores, sub acuzații de narcoterorism. A fost scos din țară și adus în custodie americană.
Curtea Supremă de Justiție de la Caracas a dispus în aceeași zi ca vicepreședinta și ministra petrolului, Delcy Rodríguez, să preia președinția interimară, pe motivul absenței titularului. Rodríguez a declarat inițial că Maduro rămâne singurul președinte al Venezuelei și a vorbit despre „răpirea” lui, cerând calm și unitate pentru apărarea țării. Pe 5 ianuarie, tonul se schimbase: era gata să lucreze cu Statele Unite. Pe 29 ianuarie, poliția și armata îi jurau loialitate. Ministrul apărării și șeful serviciilor de informații militare, ambii sancționați de Washington, au fost înlocuiți.
Pe 1 aprilie 2026, Statele Unite au ridicat sancțiunile impuse Delcyei Rodríguez.
Pe 28 august, Donald Trump a anunțat „cel mai mare acord petrolier din istoria lumii”. Pe 1 septembrie, Casa Albă și Departamentul Energiei au publicat structura.
Autoritățile interimare venezuelene acordă unei companii private, North American Blue Energy Partners, concesiuni de o sută de ani asupra a șaptesprezece câmpuri petroliere cu rezerve dovedite de circa 65 de miliarde de barili. În schimb, NABEP acordă Office of Strategic Capital — un birou al guvernului american — o participație de 35% în compania-mamă. Și mai acordă Departamentului de Stat dreptul de a cumpăra, la costul de producție, 20% din producția tuturor câmpurilor pe care le operează, actuale și viitoare. Chevron își extinde operațiunile existente. Fluxurile de țiței urmează să fie folosite, printre altele, pentru reumplerea Rezervei Strategice de Petrol a Statelor Unite.
Comunicatul oficial precizează că totul se întâmplă fără niciun cost pentru contribuabilul american. Secretarul de stat Marco Rubio și secretarul apărării Pete Hegseth sunt creditați ca negociatori, alături de președinta interimară.
Contextul energetic global este, între timp, tensionat: războiul declarat de Statele Unite Iranului — aceeași țară, șaptezeci și trei de ani mai târziu — presează piețele.
Ce au în comun
Secvența, în primul rând. Presiune economică asupra unui stat producător, criză internă alimentată de acea presiune, îndepărtarea liderului care controla resursa, instalarea unei autorități tranzitorii cu legitimitate discutabilă și, la câteva luni distanță, semnarea unui contract pe termen lung care transferă controlul operațional al resursei către companii din statul care a organizat îndepărtarea. Ordinea este identică. Intervalul dintre lovitură și contract este aproape identic: treisprezece luni în Iran, șapte în Venezuela.
Al doilea element comun este justificarea. În 1953, argumentul public nu a fost petrolul, ci comunismul. În 2026, argumentul public nu a fost petrolul, ci narcoterorismul. În ambele cazuri, motivul invocat era real în sensul că exista ceva de invocat — Partidul Tudeh chiar exista, iar rutele de droguri chiar există. În ambele cazuri, motivul invocat era și convenabil, în sensul că a produs un rezultat pe care motivul real l-ar fi justificat mai greu în fața propriei opinii publice.
Al treilea este arhitectura juridică a rezultatului. Ambele acorduri sunt construite ca să nu arate a ceea ce sunt. Iranul din 1954 și-a păstrat naționalizarea pe hârtie: proprietarul rămânea statul iranian, doar că nu decidea nimic. Venezuela din 2026 își păstrează suveranitatea pe hârtie: concesiunile sunt acordate de un guvern venezuelean unei companii private, printr-un act formal intern. Un stat nu ia petrolul altui stat. Un stat capătă acțiuni într-o companie privată care a primit o concesiune de la un guvern prieten. Diferența este întreagă pe hârtie și inexistentă în conducte.
Al patrulea este rolul succesorului. Zahedi fusese ales înainte de operațiune și nu a inversat naționalizarea, pentru că nu putea; a semnat în schimb un aranjament care o golea de conținut. Rodríguez a preluat printr-o hotărâre judecătorească internă, a condamnat public îndepărtarea predecesorului, apoi a semnat. În ambele cazuri, legitimitatea internă a noului lider a fost esențială: fără ea, contractul nu ar fi avut cine să-l semneze într-o formă opozabilă.
Al cincilea, și cel mai puțin comentat: în ambele cazuri, puterea care organizase presiunea inițială nu a fost principalul beneficiar. Britanicii au declanșat criza din 1951 ca să-și recupereze monopolul și au ieșit din ea cu 40% și cu un competitor american instalat definitiv într-o țară unde nu avusese nimic. Merită urmărit cine ajunge, peste zece ani, să opereze efectiv câmpurile din Venezuela.
Ce e diferit
Trei lucruri, și niciunul nu este minor.
Primul este durata. Consorțiul din 1954 a fost semnat pe douăzeci și cinci de ani. Concesiunile din 2026 sunt pe o sută. Nimeni care semnează astăzi nu va fi în viață când expiră. Un contract centenar nu este un contract, este o transmitere de patrimoniu, iar dreptul internațional nu are un mecanism bun pentru așa ceva. Acordul iranian a durat, de altfel, mai puțin decât termenul scris în el: în 1979 nu mai exista.
Al doilea este transparența. Operațiunea Ajax a fost secretă, negată oficial de Statele Unite timp de patru decenii, recunoscută parțial abia în 2000 și documentată prin desecretizări în 2013. Contractul din 1954 a fost public, dar culisele lui nu. În 2026, tot lanțul este public: atacul a fost anunțat, capturarea a fost filmată, ridicarea sancțiunilor a fost comunicată prin comunicat de presă, iar structura acordului a fost publicată pe site-ul Departamentului Energiei, cu procente. Ce în 1953 avea nevoie de patruzeci de ani ca să iasă la iveală, în 2026 are un fact sheet.
Aceasta nu este o diferență de moralitate, ci una de calcul politic. Secretul din 1953 presupunea că opinia publică americană ar fi obiectat dacă ar fi știut. Publicitatea din 2026 presupune contrariul.
Al treilea este forma proprietății. În 1954, statele acționau prin companii pe care le controlau politic, dar formal separate. În 2026, statul american deține direct 35% dintr-o companie privată și are drept de cumpărare la cost de producție — un mecanism care nu mai are nicio pretenție de separare. Este mai puțin ipocrit și mai puțin reversibil, în același timp. Un guvern venezuelean viitor care ar vrea să renegocieze nu ar avea în față o companie, ci un acționar suveran.
Există și o a patra diferență, de natură contabilă. Consorțiul iranian împărțea profiturile jumătate-jumătate cu statul gazdă, o formulă care în epocă era considerată generoasă. Documentele publicate până acum despre acordul venezuelean descriu ce primesc Statele Unite și compania. Ce primește Venezuela apare, deocamdată, în comunicate sub forma renașterii naționale.
Ce ne spune asta
Că mecanismul nu s-a schimbat pentru că nu a existat niciun motiv să se schimbe. A funcționat în 1953 și a produs douăzeci și cinci de ani de acces la petrol ieftin. Costurile au venit mai târziu, sub forma unei revoluții în 1979, a unei ostilități care durează de aproape cinci decenii și, în acest moment, a unui război. Dar au venit suficient de târziu încât nimeni dintre cei care luaseră decizia să nu mai fie în funcție când s-a prezentat nota de plată.
Aceasta este, probabil, singura lecție reală: nu că astfel de aranjamente eșuează, ci că eșuează pe un orizont de timp mai lung decât cariera celor care le semnează. Un contract pe o sută de ani semnat de un guvern interimar instalat în urma unei intervenții străine are exact aceeași fragilitate ca unul pe douăzeci și cinci, doar că mai bine ascunsă de durată. Legitimitatea unui contract nu este dată de numărul de ani scriși în el, ci de faptul că generația următoare din țara gazdă îl consideră al ei.
Iranul din 1954 a considerat Consorțiul un acord impus. L-a respectat un sfert de secol, pentru că nu avea alternativă, și l-a desființat în câteva săptămâni în momentul în care a avut. Ce s-a construit în locul lui a fost, în bună măsură, definit prin opoziție față de el.
Există o școală de gândire care spune că paralelele istorice sunt înșelătoare pentru că nu există două situații identice, și are dreptate. Venezuela nu este Iran, 2026 nu este 1953, iar Delcy Rodríguez nu este Fazlollah Zahedi. Dar diferențele dintre cele două cazuri sunt de context, iar asemănările sunt de structură, și structura este cea care produce consecințe.
Documentele desecretizate despre 1953 sunt disponibile publicului de treisprezece ani. Sunt gratuite, sunt indexate și se citesc într-o după-amiază.
Rubrica „Istoria se repetă” apare săptămânal pe politicalumii.com.