Sunt promisiuni pe care le uiți a doua zi, pentru că au fost rostite în trecere, într-un platou de televiziune, printre alte zeci de fraze. Și sunt promisiuni pe care candidatul le scrie de mână, pe o coală de hârtie, în fața camerelor, și le semnează. A doua categorie ar trebui, teoretic, să reziste mai bine timpului. Are martori, are cerneală, are o semnătură. Are chiar și o dată: 12 mai 2025.
Povestea de săptămâna aceasta din rubrica noastră este despre exact o astfel de hârtie. Și despre cât de repede se poate transforma un angajament scris într-o „situație bugetară complicată”.
Promisiunea
Suntem în plină campanie pentru turul al doilea al prezidențialelor din 2025. Nicușor Dan este într-un studio Antena 3 CNN, la o dezbatere la care contracandidatul său, George Simion, nu s-a prezentat. Contextul contează: candidatul rămas singur pe scenă are tot spațiul din lume să pară cel serios, cel matur, cel care nu fuge de întrebări. Iar întrebarea pe care i-o pun jurnaliștii este cea mai simplă și cea mai periculoasă dintre toate: veți crește TVA-ul?
Nicușor Dan nu ezită. Ba mai mult, ridică miza singur. Cere o coală de hârtie, scrie pe ea și semnează. Cuvintele, exacte, sunt acestea:
„Dacă voi fi președinte, TVA nu va crește în mandatul meu.”
Nu „vom analiza”. Nu „ne propunem”. Nu „în măsura în care economia permite”. O propoziție declarativă, la viitor categoric, semnată de mână și fluturată în fața telespectatorilor ca dovadă de caracter. Gestul a fost interpretat, atunci, exact așa cum și-a dorit autorul lui: ca semn că avem în față un om care își asumă, spre deosebire de politicienii care se ascund în condiționale.
Presa a titrat pe măsură. „Nicușor Dan a promis în scris că nu va crește TVA în mandatul său dacă ajunge președinte.” „Nicușor Dan a dat în scris că TVA nu va fi majorată dacă el devine președinte.” Hârtia a devenit imagine de campanie. Semnătura a devenit argument.
Pe 18 mai 2025, Nicușor Dan a câștigat alegerile.
Realitatea
Data pe care merită s-o rețineți este 2 iulie 2025. La mai puțin de șapte săptămâni de la instalarea la Cotroceni, premierul Ilie Bolojan — șeful guvernului pe care noul președinte îl susținuse și cu care declarase că vrea să lucreze — anunța, într-o conferință de presă, pachetul de măsuri fiscale. Piesa centrală: cota standard de TVA urcă de la 19% la 21%. Cotele reduse de 5% și 9% se comasează și cresc la 11%. Cresc și accizele la benzină și motorină. Măsurile intră în vigoare de la 1 august 2025.
Ca să fim preciși cu cifrele, pentru că în această rubrică cifrele sunt tot ce contează: două puncte procentuale în plus la cota standard, într-o economie în care TVA este principala sursă de venituri la buget. Estimarea oficială a fost că măsura aduce în plus circa 7 miliarde de lei până la finalul anului. Efectul pentru cetățean a fost imediat și vizibil: scumpiri la alimente, la transport, la comunicații, la aproape tot ce trece printr-o casă de marcat.
Merită insistat asupra a cine plătește, în practică, o creștere de TVA. Spre deosebire de un impozit pe venit sau pe avere, TVA este o taxă indirectă și, prin definiție, oarbă la buzunar. Cei doi lei în plus la fiecare sută se adaugă la fel și pe bonul pensionarului care își cumpără pâine, și pe factura companiei care își aprovizionează stocul. Diferența este că, pentru primul, doi la sută dintr-un coș de bază înseamnă o mușcătură reală din venitul lunar, în timp ce pentru al doilea înseamnă o cifră trecută mai departe către client. Cu alte cuvinte, promisiunea din mai — „TVA nu va crește” — era, în subtext, o promisiune făcută exact categoriei celei mai expuse: gospodăriile care simt fiecare punct procentual la raft. Nu a fost o tehnicalitate contabilă abandonată, ci povara mutată înapoi pe umerii celor cărora li se garantase că nu o vor purta.
Iar creșterea TVA nu a venit singură. În același pachet au intrat majorarea accizelor la carburanți și comasarea cotelor reduse, care a împins la 11% produse și servicii anterior taxate cu 5% sau 9%. Efectul cumulat s-a resimțit într-un val de scumpiri chiar la intrarea în luna august, într-o perioadă în care inflația era deja o preocupare pentru bugetul familiei medii. Pe scurt: nu un ajustaj discret, ci o schimbare vizibilă pe fiecare bon.
Între hârtia semnată pe 12 mai și Monitorul Oficial din finalul lui iulie au trecut, așadar, mai puțin de zece săptămâni. Angajamentul care trebuia să acopere un mandat de cinci ani a rezistat mai puțin decât o vară.
Detaliul care transformă o promisiune încălcată într-un caz de manual pentru rubrica noastră este relatarea, venită chiar dinspre coaliție, despre cum s-a ajuns aici. Potrivit declarațiilor publice ale unor membri ai guvernării, premierul Bolojan a fost cel care l-a convins pe președinte să accepte creșterea TVA de la 19% la 21%, în ciuda angajamentului scris din campanie. Cu alte cuvinte, promisiunea nu a fost înfrântă de o catastrofă neprevăzută, de un cutremur sau de un război izbucnit peste noapte. A fost renegociată la o masă, între doi oameni care, în mai, spuneau amândoi că nu e nevoie de așa ceva.
Nu a scăpat nici opoziției din interiorul propriei coaliții. Un lider PSD a spus-o cât se poate de direct: „Președintele a promis că nu îl va crește, e o problemă de credibilitate.” Când până și partenerii de guvernare invocă termenul „credibilitate”, ironia se scrie singură.
Scuza oficială
Aici lucrurile devin cu adevărat instructive, pentru că președintele nu a negat promisiunea. A ales, în schimb, o cale mai subtilă: să o mențină verbal, în timp ce o abandona practic.
În iulie 2025, Nicușor Dan a explicat public că măsurile fiscale sunt „temporare” și că economia României are capacitatea să își revină rapid. A adăugat, ca gest de solidaritate, că Administrația Prezidențială își reduce bugetul de funcționare cu 20%. Iar despre chestiunea centrală, cea a promisiunii, a spus, în esență, următorul lucru:
„Îmi mențin opinia că deficitul bugetar poate fi corectat fără creșterea TVA, dar aceste măsuri sunt responsabilitatea Guvernului.”
Este o construcție remarcabilă și merită citită de două ori. Președintele nu spune că s-a înșelat. Spune că are în continuare dreptate — deficitul putea fi corectat și fără TVA majorat — dar că decizia contrară aparține altcuiva. Promisiunea rămâne validă în plan teoretic; doar realitatea a luat-o pe alt drum, iar de realitate răspunde Guvernul.
Ceva mai devreme, în iunie 2025, același președinte oferise și metafora care avea să facă turul presei. Descriind starea bugetului moștenit, a spus:
„De ani de zile plătim pentru o pizza medie și mâncăm o pizza mare. Diferența trebuie plătită de cineva.”
Traducerea scuzei
Metafora cu pizza este, de fapt, cheia întregii povești, doar că funcționează altfel decât a intenționat autorul ei. Da, e adevărat: ani la rând, statul român a cheltuit mai mult decât a încasat, iar deficitul de peste 9% moștenit la începutul lui 2025 era real și periculos. Nimeni serios nu contestă că „diferența trebuie plătită de cineva”.
Problema e că, în mai, candidatul Nicușor Dan știa deja despre pizza. Deficitul nu s-a materializat între dezbatere și învestitură. Era acolo, pe masă, vizibil pentru oricine se uita la execuția bugetară. Iar candidatul a ales, în cunoștință de cauză, să semneze o hârtie prin care garanta că nu clientul mesei — cetățeanul — va plăti diferența prin TVA. Când, două luni mai târziu, chelnerul a adus nota exact la masa cetățeanului, explicația a devenit: „nota o semnează bucătăria”.
Iar „îmi mențin opinia, dar e responsabilitatea Guvernului” înseamnă, tradus, „am avut dreptate în teorie și nu port vina în practică” — o poziție confortabilă pe care puțini dintre noi și-o pot permite la propriul loc de muncă. Președintele nu conduce guvernul, e adevărat, și nu el semnează ordonanțele fiscale. Dar el este cel care a semnat hârtia. Nimeni nu i-a cerut acel gest. A fost inițiativa lui, menită să transforme o promisiune obișnuită într-un angajament personal, cu greutate morală. Nu poți revendica meritul pentru curajul de a semna în mai și, în august, să te retragi în spatele separației puterilor în stat.
Bilanțul
Să punem, ca de obicei, faptele unele lângă altele, fără adjective.
Pe 12 mai 2025, un candidat scrie de mână și semnează: „Dacă voi fi președinte, TVA nu va crește în mandatul meu.” Pe 18 mai câștigă alegerile. Pe 2 iulie, guvernul pe care îl susține anunță creșterea TVA de la 19% la 21%. Pe 1 august, măsura intră în vigoare. Distanța dintre semnătură și încălcarea ei: unsprezece săptămâni.
Contextul atenuant există și trebuie recunoscut cinstit: deficitul moștenit era uriaș, presiunea de la Bruxelles pentru corecție fiscală era reală, iar România risca proceduri și pierderi de fonduri europene dacă nu prezenta un plan credibil. Un președinte responsabil nu putea ignora aceste lucruri. Se poate argumenta, cu temei, că a accepta majorarea TVA a fost decizia economică matură — și că adevărata greșeală a fost promisiunea din mai, nu abandonarea ei din iulie.
Exact aici e miezul rubricii noastre. „Lacrimi de crocodil” nu se ocupă de deciziile economice grele, care sunt inevitabile și, uneori, corecte. Se ocupă de distanța dintre ce se promite pentru a câștiga și ce se face după ce s-a câștigat. Iar în acest caz, distanța a fost măsurată nu în ani, ci în săptămâni, și nu într-o declarație vagă uitată prin arhive, ci într-o hârtie semnată de mână, ridicată în aer ca dovadă de onestitate.
Costul nu a fost doar bugetar. Potrivit presei, primul an de mandat al lui Nicușor Dan a fost însoțit de una dintre cele mai rapide scăderi de popularitate consemnate pentru un președinte român la început de mandat — iar promisiunea neîndeplinită privind TVA a fost trecută, în mai multe retrospective, pe lista scurtă a angajamentelor abandonate. Ironia finală a bilanțului aparține tot presei, care a notat, cu acreală, că singura promisiune de campanie respectată integral a fost aceea că „nu va fi ușor”.
Pe partea plină a paharului, la finalul lui 2025 deficitul chiar scăzuse — undeva în jurul a 7,6% din PIB, de la peste 9% moștenit — iar economia mai smulsese o creștere modestă, de sub un procent. Măsurile, oricât de nepopulare, au avut efectul anunțat. Ceea ce nu face decât să confirme întrebarea incomodă: dacă rezultatul era corect și necesar, de ce a fost nevoie de hârtia din mai?
Cazul acesta nu este, de altfel, o excepție regională, ci mai degrabă regula. La câteva sute de kilometri distanță, în Ungaria, aceeași logică a promisiunii care se topește la contactul cu bugetul a marcat un ciclu politic întreg: ani la rând, guvernul de la Budapesta a vândut electoratului ideea reducerii facturilor la utilități ca pe o realizare permanentă, doar pentru ca inflația record și presiunea deficitului să erodeze, în practică, tocmai promisiunea-fanion. În Republica Moldova, dinspre Chișinău s-au auzit reproșuri simetrice, de data aceasta la adresa Bruxelles-ului, acuzat că întârzie să-și onoreze propriile angajamente de aderare după cinci rânduri de alegeri în care electoratul și-a ținut partea de înțelegere. Firul roșu este același peste tot: promisiunea rostită în campanie și promisiunea plătită de la buget rareori locuiesc în același an — și aproape niciodată în același portofel.
Nota de final
Există o lecție veche în politică: promisiunile scrise de mână nu valorează mai mult decât cele rostite, valorează doar mai vizibil. Cerneala nu adaugă obligație, adaugă doar probe. Iar când probele rămân, dar promisiunea nu, ceea ce se semnează în platou nu mai e un angajament, ci un decor.
Nu știm dacă Nicușor Dan a crezut sincer, în mai, că poate ține TVA-ul pe loc, sau dacă a semnat știind că e o promisiune riscantă. Prima variantă vorbește despre naivitate, a doua despre calcul; alegeți-o pe cea care vă convine, noi nu atribuim intenții pe care nu le putem dovedi. Cert este un singur lucru: pizza a fost, până la urmă, plătită de cineva. Iar acel cineva nu a fost nici bucătăria, nici cel care a semnat nota. A fost, ca de fiecare dată, clientul de la masă, care a citit pe hârtie „nu va crește” și a găsit pe bon „21%”.
Ne revedem săptămâna viitoare, cu o altă coală de hârtie și, probabil, cu aceeași cerneală.