Pe 6 septembrie 2026, alegătorii din Saxonia-Anhalt au produs un rezultat despre care presa germană a scris că nu are precedent în istoria postbelică: AfD a obținut 43,8% și 39 din cele 83 de mandate ale Landtagului, iar candidatul său principal, Ulrich Siegmund, a anunțat că intenționează să devină primul șef de guvern regional al partidului.
Formula „nu are precedent în istoria postbelică” este corectă. E și grijuliu formulată. Pentru că precedentul există — doar că e antebelic, și s-a petrecut, cu o exactitate geografică aproape jenantă, pe aceleași dealuri.
Pe 24 aprilie 1932, alegătorii Landului liber Anhalt — teritoriu care astăzi formează jumătatea sudică a Saxoniei-Anhalt — au dat NSDAP 41,6% din voturi. O lună mai târziu, la Dessau, Alfred Freyberg a devenit Ministru-Președinte. Era primul șef de guvern național-socialist dintr-un stat german. Opt luni și o săptămână mai târziu, Hitler devenea cancelar al Reichului.
Aceasta nu este o afirmație despre ce urmează. Este o afirmație despre ce s-a întâmplat deja, o dată, în același loc, cu procente aproape identice. Ce facem cu informația asta e o chestiune separată — și, cum vom vedea, e chiar singura chestiune care contează.
Atunci
Povestea nu începe la Dessau, ci la Weimar, cu doi ani mai devreme, și începe cu un calcul.
La alegerile pentru Landtagul Turingiei din decembrie 1929, NSDAP a obținut 11,3% și a devenit a treia forță parlamentară. Nu era o victorie. Era ceva mai util: era o poziție de arbitru. Partidele burgheze — Landbundul agrarian, Partidul Popular German, Partidul Economic, liberalii — nu puteau forma majoritate fără naziști, iar alternativa era o înțelegere cu social-democrații, pe care o considerau inacceptabilă din principiu.
Au ales naziștii. Negocierile au fost conduse, din partea NSDAP, de Adolf Hitler în persoană — un detaliu care spune ceva despre cât de important considera el momentul. Pe 23 ianuarie 1930 s-a instalat guvernul Baum-Frick: prim-ministru Erwin Baum, de la Landbundul Turingian, un conservator agrarian respectabil; ministru de Interne și al Educației, Wilhelm Frick, primul nazist care ocupa vreodată o funcție ministerială în Germania.
Raționamentul partenerilor de coaliție a fost cel pe care îl veți recunoaște: îi luăm înăuntru, îi punem să administreze, responsabilitatea îi va domestici, iar alegătorii vor vedea că nu sunt în stare. Era o teorie plauzibilă. Avea și avantajul de a rezolva o problemă aritmetică imediată.
Frick a primit două ministere. Nu întâmplător cele două. Internele însemnau poliția; Educația însemna școlile și universitățile. În paisprezece luni de mandat, Frick a epurat funcționari, a înlocuit șefi de poliție cu oameni de partid, a impus rugăciunea obligatorie în școli cu texte de inspirație naționalistă, a interzis cărți și filme considerate dăunătoare — printre ele, Nimic nou pe frontul de vest — și a creat la Universitatea din Jena o catedră de „știință a rasei”, instalându-l în ea pe Hans F. K. Günther, împotriva opoziției senatului universitar. Guvernul Reichului a reacționat tăind subvențiile pentru poliția turingiană.
Partenerii de coaliție s-au trezit. Pe 1 aprilie 1931, o moțiune de cenzură l-a scos pe Frick din guvern. Teoria domesticirii funcționase: naziștii fuseseră scoși din funcție. Costul teoriei a fost un aparat administrativ regional deja populat cu oamenii lor și un partid care câștigase paisprezece luni de legitimitate ca forță de guvernare.
Un an mai târziu, în aprilie 1932, a venit rândul Anhaltului. De data aceasta nu mai era vorba de 11,3% și de rolul de arbitru. NSDAP a luat 41,6% și, împreună cu naționaliștii germani din DNVP, a avut majoritate directă. Alfred Freyberg, jurist, fost funcționar, a devenit Ministru-Președinte pe 21 mai 1932. Avea să rămână în funcție până în ianuarie 1940.
Contextul economic era brutal în felul în care doar 1932 poate fi brutal: aproape șase milioane de șomeri în Germania, cancelarul Brüning guvernând prin decrete de urgență și deflație, o clasă de mijloc care își văzuse economiile evaporate o dată în 1923 și pe cale să le piardă a doua oară.
Iar la Dessau exista o instituție. Bauhaus-ul se mutase acolo din Weimar în 1925, tot fugind de o majoritate locală ostilă. În alegerile municipale din 1931, NSDAP obținuse majoritatea în consiliul orașului Dessau. Pe 22 august 1932, consiliul a votat închiderea imediată a școlii. Mies van der Rohe a mutat-o la Berlin, într-o fabrică dezafectată, pe banii lui. Gestapo a închis-o definitiv în iulie 1933.
Cronologia merită citită încă o dată, pentru că e instructivă: majoritate locală în 1931, guvern regional în mai 1932, închiderea instituției în august 1932, cancelariatul Reichului în ianuarie 1933. Nu a existat un singur moment de ruptură. A existat o succesiune de niveluri administrative.
Acum
Rezultatul din 6 septembrie 2026 arată astfel: AfD 43,8% și 39 de mandate; CDU 17,2% și 15 mandate; SPD 9,3% și 8 mandate; Verzii 8,9% și 8 mandate; Die Linke 8,6% și 8 mandate; BSW 5,3% și 5 mandate. Pentru majoritate sunt necesare 42 de mandate din 83. AfD a ratat-o cu trei.
Cifra care merită subliniată nu este însă 43,8. Este 17,2 — și, mai ales, minusul din dreptul ei: aproape 20 de puncte procentuale. Creștin-democrații, partid de guvernământ al landului, s-au înjumătățit cu vârf și îndesat. AfD și-a mai mult decât dublat scorul din 2021, dar o parte substanțială a acelei dublări a venit dintr-un singur loc.
Ulrich Siegmund, în vârstă de 36 de ani, a condus o campanie construită pe rețelele sociale și pe o temă locală simplă: landul a fost lăsat în urmă. A anunțat după alegeri că orice cooperare a AfD cu alte partide este condiționată de alegerea lui ca Ministru-Președinte.
Aritmetica pusă în fața celorlalți este neplăcută. Un guvern fără AfD ar necesita o coaliție de cinci partide — CDU, SPD, Verzii, Die Linke și BSW — adică o construcție care merge de la conservatori la stânga post-comunistă și la o formațiune desprinsă din ea pe poziții anti-imigrație. CDU are o rezoluție de congres care exclude explicit cooperarea atât cu AfD, cât și cu Die Linke. Rezoluția a fost adoptată într-o vreme în care cele două excluderi păreau să nu se ciocnească niciodată. Acum se ciocnesc.
BSW, la rândul lui, a exclus înainte de alegeri o coaliție cu AfD, dar cere simultan demolarea „zidului de protecție” — Brandmauer — pe care partidele germane l-au ridicat împotriva extremei drepte. Ce înseamnă, practic, ambele lucruri în același timp nu a fost explicat. Din tabăra AfD a venit, previzibil, invitația: un CDU care renunță la zid ar putea fi un partener.
Fundalul economic nu e 1932, dar nu e nici neutru. Saxonia-Anhalt a trecut prin trei decenii de dezindustrializare postsocialistă, depopulare și salarii sub media federală. În 2023, guvernul german a promis 9,9 miliarde de euro în ajutor de stat pentru fabrica Intel de lângă Magdeburg — un proiect de aproximativ 30 de miliarde de euro și peste 3.000 de locuri de muncă directe, prezentat explicit ca sfârșitul celor treizeci de ani. Intel a amânat proiectul în septembrie 2024 și l-a anulat definitiv ulterior. Pe cele 1.100 de hectare pregătite urmează să se construiască, se anunță, un parc high-tech.
La nivel federal, AfD conduce în sondaje cu aproximativ 28%. Următoarele alegeri pentru Bundestag sunt în 2029. Conducerea partidului a descris fără menajamente nivelul regional drept treaptă către acel obiectiv.
Ce au în comun
Geografia. Nu o metaforă, nu o analogie: literalmente același teritoriu. Landul liber Anhalt din 1932 face parte din Saxonia-Anhalt din 2026. Dessau, unde a fost instalat primul Ministru-Președinte nazist, este astăzi al treilea oraș ca mărime al landului.
Aritmetica. 41,6% atunci, 43,8% acum. În ambele cazuri, un scor care domină, dar care nu decide singur. În 1932, NSDAP a avut nevoie de DNVP pentru majoritate. În 2026, AfD are nevoie de cineva pentru trei mandate. Puterea nu stă în procentul obținut, ci în răspunsul celorlalți.
Mecanismul principal nu e ascensiunea, ci prăbușirea. În Turingia 1929 și în Anhalt 1932, spațiul a fost creat de fragmentarea și epuizarea partidelor burgheze de centru-dreapta. În 2026, de scăderea CDU cu 20 de puncte. În ambele cazuri, extrema nu a spart un centru solid; a ocupat un loc devenit liber.
Dilema partenerului. Aceeași întrebare, aceleași două răspunsuri, la 96 de ani distanță: îi izolăm, cu prețul unei coaliții imposibile, sau îi includem, mizând pe faptul că guvernarea îi va uza? Turingia a testat varianta a doua și a produs un răspuns empiric.
Dezamăgirea industrială ca material de construcție. În 1932, promisiunea unei prosperități care nu a venit după inflație. În 2026, promisiunea unei reindustrializări anunțate cu cifre concrete și anulate cu un comunicat.
Nivelul regional ca laborator. În ambele cazuri declarat explicit, nu dedus de comentatori.
Ce e diferit
Nu există SA. Aceasta este diferența care contează cel mai mult și de care se vorbește cel mai puțin. NSDAP din 1932 avea o organizație paramilitară de sute de mii de oameni, care ocupa străzile, ataca adunări politice și ucidea. Violența nu era un efect secundar al ascensiunii; era instrumentul ei. AfD nu are așa ceva.
Constituția e alta. Weimar avea Articolul 48, care permitea președintelui să guverneze prin decret și să depună guverne regionale — instrument folosit în iulie 1932 împotriva Prusiei. Legea Fundamentală din 1949 a fost scrisă anume ca să elimine acele mecanisme: moțiune de cenzură constructivă, fără decrete prezidențiale de urgență, o Curte Constituțională Federală cu competența de a interzice partide, un serviciu de protecție a constituției care clasifică formațiunile extremiste. Aceste instituții pot funcționa sau nu. Dar există, iar în 1932 nu existau.
Economia. Circa 30% șomaj atunci. O Germanie stagnantă, dar bogată, acum. Saxonia-Anhalt e un land sărac într-o țară a cărei sărăcie relativă rămâne, la scară istorică, un lux.
Majoritatea. NSDAP și DNVP au avut, în Anhalt, majoritatea directă. AfD nu o are. Trei mandate sunt puțin, dar diferența dintre a avea nevoie de cineva și a nu avea nevoie de nimeni este, în mecanica parlamentară, întreaga diferență.
Contextul extern. Germania din 1932 nu răspundea nimănui. Germania din 2026 e membră a Uniunii Europene și a NATO, într-o rețea de constrângeri juridice și economice pe care Republica de la Weimar nu le-a cunoscut.
Memoria. Republica de la Weimar avea paisprezece ani și nicio tradiție democratică anterioară. Republica Federală are șaptezeci și șapte de ani și un consens fondator construit explicit în jurul a ceea ce s-a întâmplat după 1933.
Ce ne spune asta
Concluzia nu este că suntem în 1932. Lista diferențelor de mai sus e prea lungă și prea consistentă pentru asta, iar cine o ignoră face exact ceea ce reproșează adversarilor săi: folosește istoria ca pe un instrument de intimidare, nu ca pe o sursă de informație.
Concluzia e mai îngustă și mai utilă. Ceea ce se repetă nu e rezultatul, ci mecanismul — iar mecanismul are o singură variabilă liberă.
În toate cele trei episoade documentate aici — Turingia 1930, Anhalt 1932, Saxonia-Anhalt 2026 — momentul decisiv nu a fost seara alegerilor. A fost săptămâna de după, când oamenii care nu câștigaseră au trebuit să decidă ce fac cu cel care câștigase. Scorul extremei a fost, în fiecare caz, o dată de intrare. Ce a urmat a fost produsul unei alegeri făcute de altcineva.
Turingia a testat varianta includerii și ne-a lăsat un rezultat măsurabil: un partid cu 11,3% a primit Internele și Educația și le-a folosit paisprezece luni pentru poliție și școli, adică exact pentru ce sunt ele bune. A fost scos prin moțiune de cenzură. Partenerii lui au putut spune, cu deplină îndreptățire, că zidul a ținut. Ținuse. Doar că, în paisprezece luni, o parte din ceea ce zidul apăra se mutase deja înăuntru.
Anhaltul a testat varianta în care nu mai e nevoie de nicio decizie, pentru că aritmetica o ia singură. Aceea nu mai e o lecție despre alegerile celorlalți; e o lecție despre ce se întâmplă când opțiunile se termină.
Saxonia-Anhalt din 2026 se află între cele două. CDU are trei mandate care o despart de a nu mai conta deloc, o rezoluție de congres care îi interzice ambele ieșiri, și un președinte federal de partid a cărui poziție depinde de ce va decide o filială regională cu 15 mandate.
Merită notat, în încheiere, un singur lucru. Când consiliul municipal din Dessau a votat, în august 1932, închiderea Bauhaus-ului, argumentul nu a fost politic. A fost bugetar: școala costa prea mult și nu producea nimic util orașului. Există și astăzi oameni care explică, la fel de sincer, că anumite decizii nu au nicio legătură cu ideologia și țin exclusiv de bună gospodărire.
Ei au dreptate. Întotdeauna, a doua oară, au dreptate.