Există o promisiune pe care protecționismul o face de fiecare dată, cu aceeași convingere, în aceleași cuvinte, indiferent de secol: dacă ridicăm un zid în jurul economiei noastre, munca va rămâne acasă, prețurile străine nu ne vor mai sufoca fermierii și fabricile, iar bogăția pe care o trimiteam peste hotare se va întoarce în buzunarele cetățenilor noștri. Promisiunea are un farmec aproape irezistibil, fiindcă pare să se sprijine pe bunul-simț. Un zid ține afară ce vrem să ținem afară. Problema este că economia mondială nu este o casă cu un singur perete, ci o rețea de pereți care se sprijină unii pe alții — și când ridici brusc unul, ceilalți nu rămân pe loc.
În vara lui 1930, Statele Unite au testat această promisiune la scară continentală, cu Legea tarifară Smoot-Hawley. În vara lui 2026, o testează din nou: pe 20 iulie, președintele Donald Trump a impus tarife de 50% asupra majorității bunurilor canadiene, iar administrația se pregătește să anunțe, chiar la finalul acestei săptămâni, taxe noi pe importurile din aproximativ șaizeci de țări, acoperind, în cuvintele reprezentantului comercial american, „circa 99% din comerțul nostru”. Distanța dintre cele două momente este de nouăzeci și șase de ani. Vocabularul juridic s-a schimbat, actorii s-au schimbat, tehnologia care mută mărfurile s-a schimbat. Logica — și, mai ales, reacția restului lumii la ea — nu s-a schimbat aproape deloc.
Atunci
Legea tarifară din 1930 a purtat numele a doi republicani: senatorul Reed Smoot din Utah și deputatul Willis Hawley din Oregon, președinții comisiilor care au dat forma finală textului. Fusese concepută, la origine, ca o măsură îngustă și aproape milostivă: fermierii americani ieșeau șubreziți din anii 1920, prețurile agricole se prăbușiseră, iar Congresul voia să le ridice un scut vamal împotriva concurenței străine. Dar un proiect de lege care oferă protecție unei categorii atrage, inevitabil, cererile tuturor celorlalte. Ce începuse ca ajutor pentru agricultură s-a umflat, articol după articol, amendament după amendament, până a ajuns să majoreze taxele vamale pentru peste douăzeci de mii de produse importate. Fiecare industrie care se temea de un concurent de peste ocean și-a găsit un aliniat în text.
În mai 1930, cu doar câteva săptămâni înainte de votul final, s-a produs unul dintre cele mai remarcabile gesturi din istoria profesiei economice: o petiție semnată de 1.028 de economiști din universități de pe tot cuprinsul țării a fost trimisă la Casa Albă, implorându-l pe președintele Herbert Hoover să pună veto. Printre semnatari se numărau nume grele — Irving Fisher de la Yale, considerat pe atunci cel mai mare economist american în viață, și Paul Douglas de la Chicago, viitor senator. Avertismentul lor era limpede și, cu privirea de azi, aproape profetic: tarifele înalte vor scumpi produsele pentru consumatorul american, vor provoca represalii din partea partenerilor comerciali și vor sufoca comerțul mondial. Nu era o opinie ideologică, ci un consens transpartinic al specialiștilor. Hoover însuși avea îndoieli private. A semnat legea oricum, pe 17 iunie 1930.
Ce a urmat a confirmat avertismentul aproape la literă. Partenerii comerciali ai Statelor Unite nu au primit zidul american în tăcere resemnată. Canada, cel mai apropiat și mai important vecin comercial, a răspuns prima și cel mai dureros: a majorat taxele pe o serie de produse americane și, mai grav pe termen lung, și-a reorientat comerțul către Imperiul Britanic, pecetluind câțiva ani mai târziu, la conferința de la Ottawa, un sistem de preferințe imperiale care închidea piețele Commonwealth-ului în fața mărfurilor americane. Alte state au urmat, fiecare cu propriile represalii. Spirala nu a fost o metaforă, ci un mecanism: fiecare taxă chema o contra-taxă, fiecare contra-taxă justifica următoarea rundă.
Cifrele finale sunt sumbre și greu de contestat. Exporturile americane s-au prăbușit de la aproximativ șapte miliarde de dolari în 1929 la doar două miliarde și jumătate în 1932. Comerțul mondial, luat în ansamblu, s-a contractat cu aproape două treimi în cei câțiva ani care au urmat. Smoot-Hawley nu a provocat de una singură Marea Criză — aceasta începuse deja odată cu prăbușirea bursei din octombrie 1929, iar cauzele ei sunt multiple și încă dezbătute. Dar există un acord larg între istoricii economiei că tariful a transformat o recesiune severă într-o depresiune globală prelungită, adâncind și mai mult prăbușirea, tăind canalele prin care lumea ar fi putut respira. Reed Smoot și Willis Hawley și-au pierdut amândoi locurile în alegerile din 1932, în valul care l-a măturat și pe Hoover. Numele lor a supraviețuit exact pentru că a devenit sinonimul unui avertisment.
Acum
Sări nouăzeci și șase de ani, până la ferestrele acestei săptămâni. Pe 20 iulie 2026, administrația americană a anunțat tarife de 50% asupra majorității bunurilor importate din Canada, invocând ceea ce Casa Albă a descris drept discriminare comercială: potrivit fișei oficiale, Canada ar fi tratat nedrept automobilele, băuturile alcoolice și produsele lactate americane, ar fi scos de pe rafturi alcoolul american, ar fi oferit acces preferențial lactatelor din Uniunea Europeană și ar fi plafonat exporturile de vehicule dinspre companiile care își mutau producția în Statele Unite. Tarifele intră în vigoare în treizeci de zile și acoperă o listă în care figurează, alături de automobile, vinul, bețele de hochei și cimentul. Casa Albă a ținut să sublinieze un detaliu care sună, pentru cine cunoaște 1930, straniu de familiar: Canada a fost, spune comunicatul, singura țară în afară de China care a ripostat la tarifele americane de anul trecut.
Iar Canada ripostase, într-adevăr. Măsurile vamale americane din 2025 declanșaseră un val de represalii de la Ottawa și, dincolo de guvern, un boicot popular al produselor americane care a ținut prin tot anul, cu alcool american retras de pe rafturile magazinelor de stat și cu campanii de tipul „cumpără canadian”. Zidul american din 2025 chemase deja un contra-zid canadian; cel din 2026 nu face decât să-l înalțe.
În paralel, administrația pregătește o extindere mult mai largă. Tariful global temporar de 10%, instituit anterior, expiră la finalul acestei săptămâni, iar în locul lui urmează să fie anunțate taxe noi pe importurile din aproximativ șaizeci de țări, cu niveluri estimate între 10% și 12,5%. Detaliul juridic este important și el spune ceva despre determinarea din spatele măsurii: fiindcă temeiul folosit anterior — puterile de urgență economică — fusese respins de Curtea Supremă mai devreme în acest an, administrația a schimbat instrumentul, nu direcția. Noile tarife vor fi impuse printr-o investigație pe baza Secțiunii 301, motivată de presupuse standarde laxe privind munca forțată la partenerii comerciali. Ținta rămâne aceeași; s-a schimbat doar cheia cu care se deschide ușa.
Contextul economic completează tabloul. Comentatorii avertizează că tarifele suplimentare, adăugate peste prețuri la energie deja umflate de tensiunile geopolitice, riscă să inflameze frustrarea alegătorilor față de costul ridicat al vieții — un cor care se aude, cu instrumente diferite, și în stânga, și în dreapta spectrului politic american. Sondajele arată o campanie tarifară nepopulară transpartinic. În 1930, economiștii semnau petiții. În 2026, consilierii, potrivit presei americane, încearcă să-l convingă pe președinte să renunțe la noi runde de tarife pe care le consideră dăunătoare. Rolurile s-au redistribuit, dar scena este recognoscibilă.
Ce au în comun
Prima asemănare este mecanismul represaliilor. Nici în 1930, nici în 2026 zidul american nu a fost, nu este primit pasiv. Canada a ripostat prima în ambele cazuri — o simetrie aproape stânjenitoare, ținând cont că este vorba despre același vecin, aceeași graniță, aceeași dependență reciprocă. Un tarif nu este o măsură care se aplică unei economii inerte; este o mișcare într-un joc cu parteneri care au propriile lor pârghii și propriii lor alegători de mulțumit. Cine ridică primul zidul rareori controlează câte ziduri vor fi ridicate până la final.
A doua asemănare este inflația legislativă a scopului. Smoot-Hawley pornise ca ajutor pentru fermieri și ajunsese să acopere douăzeci de mii de produse. Blitzul din 2026 pornise, la origine, de la câteva dispute punctuale și se extinde acum spre șaizeci de țări și aproape întreg comerțul american. Logica protecționistă are o tendință intrinsecă de a se umfla: odată ce protecția devine un instrument legitim, fiecare interes afectat cere și el o porție, iar linia de la măsura chirurgicală la barajul general se parcurge repede.
A treia asemănare, poate cea mai importantă, este vocea ignorată a experților. În 1930, o mie douăzeci și opt de economiști au avertizat, în scris, exact ce urma să se întâmple — și au fost trecuți cu vederea. În 2026, avertismentele vin din interiorul propriei administrații, de la consilieri care, potrivit relatărilor, se străduiesc să tempereze. Avertismentul tehnic există în ambele momente. În ambele momente, el se lovește de o logică politică pentru care tariful nu este, în primul rând, o măsură economică, ci un gest de forță și de identitate.
Ce e diferit
Contrastele sunt, totuși, reale și nu trebuie forțate spre o suprapunere perfectă. Cel mai important ține de regimul monetar și de plasa de siguranță. În 1930, lumea funcționa încă, în bună măsură, pe etalonul aur, un sistem rigid care transmitea șocurile de la o economie la alta fără amortizor și care a transformat contracția comercială într-o spirală deflaționistă devastatoare. Astăzi există bănci centrale cu mandate flexibile, cursuri de schimb care se pot ajusta, instituții multilaterale — oricât de contestate — și o experiență acumulată de aproape un secol despre cum se gestionează o criză. Instrumentele de a evita ca un tarif să devină o depresiune sunt incomparabil mai bune.
Al doilea contrast ține de arhitectura comerțului mondial. În 1930 nu exista niciun cadru internațional care să limiteze războaiele tarifare; fiecare stat făcea ce voia, iar represaliile nu întâlneau niciun zid instituțional. Astăzi există Organizația Mondială a Comerțului, tratate regionale, lanțuri de aprovizionare integrate până la ultimul șurub. Paradoxal, această integrare taie în ambele sensuri: pe de o parte, face represaliile mai costisitoare și mai vizibile, ceea ce descurajează escaladarea oarbă; pe de altă parte, face ca o taxă bine plasată să reverbereze prin lanțuri de producție întregi, lovind economii care nici nu figurează pe lista tarifelor.
Al treilea contrast este natura instrumentului juridic. Smoot-Hawley a fost o lege votată de Congres, dezbătută luni de zile, cu sute de amendamente și cu numele a doi legislatori pe copertă. Tarifele din 2026 sunt, în bună parte, acțiuni ale executivului — ordine, investigații, decizii administrative care se pot lua și retrage cu o viteză pe care procesul legislativ din 1930 nu o cunoștea. Această flexibilitate poate fi o binecuvântare, fiindcă o greșeală se poate corecta rapid, sau un pericol, fiindcă o decizie de o asemenea anvergură nu mai trece prin filtrele lente ale dezbaterii parlamentare.
Ce ne spune asta
Lecția care traversează cele nouăzeci și șase de ani nu este că orice tarif duce la o nouă Mare Criză — ar fi o exagerare pe care contrastele de mai sus o dezmint. Lecția este mai fină și, tocmai de aceea, mai greu de reținut: un tarif nu este niciodată o tranzacție cu un singur participant. El presupune, prin însăși natura lui, un al doilea jucător care va răspunde, un al treilea care va fi prins la mijloc și o dinamică pe care cel care ridică primul zidul nu o mai poate stăpâni. Canada din 1930 și Canada din 2026 spun același lucru cu nouă decenii distanță: partenerul comercial nu este o piață captivă, ci un actor cu propria memorie și propriile arme.
Mai spune ceva. În 1930, consensul experților a fost limpede, documentat, semnat de o mie de nume — și insuficient. Faptul că o măsură este avertizată nu înseamnă că este oprită. Petiția celor 1.028 de economiști nu a lipsit; a lipsit doar disponibilitatea de a o asculta. Aici se află, poate, adevărata continuitate între cele două momente: nu în cifre, nu în procente, ci în relația dintre cunoaștere și decizie, dintre ce se știe că se va întâmpla și ce se alege totuși să se facă.
Numele Smoot și Hawley au supraviețuit în manuale nu pentru vreo virtute, ci pentru că au devenit eticheta unei erori bine documentate — genul de eroare pe care fiecare generație pare convinsă că o va evita, exact înainte de a o repeta. Rămâne de văzut dacă vara lui 2026 va intra în aceeași categorie sau va fi una dintre acele răscruci în care avertismentul, de data aceasta, chiar a fost auzit.
Istoria, în fond, nu se repetă din răutate. Se repetă fiindcă cei care ar avea cel mai mult de câștigat citind-o sunt exact cei prea grăbiți să o facă.