Există promisiuni electorale care mor tinere și promisiuni care nu mor niciodată — sunt doar reformulate. În România, campioana absolută a categoriei a doua este, de departe, „nu vom crește taxele”. A fost rostită, cu variații minore, de fiecare coaliție post-decembristă, și încălcată cu o punctualitate pe care CFR-ul ar putea doar să o invidieze. Ediția de astăzi documentează varianta 2025-2026 a acestui clasic al genului.
Promisiunea
În campaniile din 2024 și în discursurile de instalare a actualei puteri, mesajul către electorat a fost limpede: corecția fiscală se va face prin „reducerea risipei”, prin „reforma aparatului de stat”, prin „tăierea privilegiilor” — nu din buzunarul contribuabilului obișnuit. Formula „nu vom crește taxele” și rudele ei apropiate — „nu există niciun plan de majorare”, „reforma înseamnă cheltuieli mai mici, nu venituri mai mari” — au fost repetate pe toate canalele, de la platourile televiziunilor la conferințele de partid.
Premierul Ilie Bolojan însuși, instalat cu mandatul explicit de a face ordine în finanțele publice, și-a construit imaginea pe austeritate aplicată în primul rând statului: mai puține posturi, mai puține sinecuri, mai puține cheltuieli de protocol. Publicului i s-a promis, în esență, că nota de plată a deceniilor de risipă va fi achitată de sistem, nu de cetățean.
Realitatea
Cifrele au avut, ca de obicei, altă agendă. România a intrat în această corecție cu un deficit public de 7,9% din PIB în 2025 — cel mai mare din Uniunea Europeană, cum notează analiza publicată de Financial Intelligence. În fața acestei realități, coaliția a făcut exact ceea ce promisese că nu va face: a majorat taxele. TVA, accize, impozite și contribuții — pachetele fiscale succesive au lovit consumul și veniturile populației, în timp ce reforma structurală a aparatului de stat — motivul invocat al întregului exercițiu — a avansat în ritmul său tradițional, adică omeopatic.
Fostul ministru al Economiei Claudiu Năsui a formulat concluzia fără anestezie: guvernul a crescut semnificativ taxele, deși promisiunile electorale au fost exact opusul; după alegeri, partidele au renunțat la reducerea cheltuielilor în zonele cu interese politice, preferând „soluția rapidă” a majorărilor. Efectele s-au văzut în economie: consumul populației a scăzut cu 2-5% în lunile de toamnă, potrivit datelor citate de Ziare.com, iar economiștii au catalogat sec rezultatul drept „efecte așteptate”.
Iar pentru simetria perfectă a poveștii: la finalul lui 2025, premierul le mulțumea românilor pentru „sacrificii” și promitea — ați ghicit — că taxele nu vor crește în 2026. Promisiunea a fost făcută cu aceeași gravitate cu care fusese făcută și precedenta. Presa a consemnat; șansele ca istoria să se repete au fost estimate de Năsui, cu o precizie demnă de un actuar, la 50%.
Scuza oficială
Confruntați cu contrastul dintre vorbe și cifre, oficialii coaliției au recurs la argumentarul standard, care merită citat pentru valoarea sa de patrimoniu: „am moștenit o situație mai gravă decât se știa”; „fără aceste măsuri, România risca incapacitatea de plată și retrogradarea de către agențiile de rating”; „nu am avut de ales — Bruxelles-ul și piețele ne-au forțat mâna”; și clasicul absolut: „măsurile sunt temporare”.
Traducerea scuzei
„Am moștenit o situație mai gravă” — deficitul de 7,9% era public, publicat și dezbătut înainte de alegeri; surpriza a fost, cel mult, retorică. „Nu am avut de ales” — a existat o alegere, făcută explicit: între a tăia din cheltuielile clientelei politice și a lua de la contribuabili, s-a ales varianta a doua, fiind cea care nu supără pe nimeni din sală. „Măsuri temporare” — în fiscalitatea românească, temporar este cel mai stabil regim juridic cunoscut: taxa pe stâlp, „temporară”, și diversele „contribuții excepționale” au avut vieți mai lungi decât unele partide.
Mențiune specială pentru argumentul „piețele ne-au forțat”: piețele cer deficit mai mic; nu specifică de unde. Alegerea sursei — buzunarul cetățeanului versus cheltuielile statului — este sută la sută politică internă, oricât de comod ar fi de exportat responsabilitatea la Bruxelles.
Bilanțul
Să recapitulăm, contabil. Promis: corecție fiscală prin reforma statului, fără taxe noi. Livrat: taxe majorate, consum în scădere, reformă a statului amânată — criticată până și din interiorul partidului premierului, unde un fost prim-vicepreședinte a descris public modelul drept „o rețetă toxică”, potrivit Știrilor ProTV. Deficitul se reduce, într-adevăr — acesta este singurul punct câștigat onest —, dar pe metoda cea mai facilă și mai regresivă disponibilă. Iar datoria externă continuă să crească: România se împrumută în 2026 la niveluri record, în pofida tăierilor, cum a subliniat, dintre toți oamenii, tocmai liderul opoziției care a girat el însuși, în alte guverne, mecanismul pe care acum îl deplânge. Lacrimile de crocodil sunt, decidedly, bipartizane.
Nota de final
Nu cifrele sunt scandalul acestei povești — deficitele se corectează, iar corecțiile dor, asta e aritmetică, nu ideologie. Scandalul este refuzul sistematic de a spune adevărul înainte de vot: că nota de plată există, că va fi achitată de public, și că „reforma statului” este, în meniul real al coaliției, garnitura, nu felul principal. Alegătorul român nu a fost mințit despre existența crizei; a fost mințit despre cine o va plăti. Iar când următoarea campanie va aduce, inevitabil, un nou „nu vom crește taxele”, cititorul acestei rubrici va ști exact ce valoare contabilă să îi atribuie: aceeași ca până acum. Zero, cu opțiune de refinanțare.