Există o formă de război care nu apare la știrile de seară pentru că nu produce imagini bune. Nu are explozii, nu are coloane de blindate, nu are corespondenți cu cască antiglonț care vorbesc agitat pe fundal de fum. Are, în schimb, o cifră: numărul de ore fără curent electric. În unele cartiere din Havana, cifra aceasta a trecut de 30 de ore consecutiv. În zone rurale din răsăritul insulei, a depășit 70. Iar în tot acest timp, la Washington nimeni nu a apăsat pe niciun buton roșu. S-au semnat, pur și simplu, niște documente.
Săptămâna aceasta ne uităm la Cuba — nu pentru că s-a întâmplat ceva spectaculos, ci pentru că nu s-a întâmplat. Și asta e, de fapt, toată povestea.
Contextul pe scurt
Ca să înțelegem 2026, trebuie să începem cu ianuarie. Pe 3 ianuarie, forțele americane au lansat o serie de lovituri în Venezuela care s-au încheiat cu capturarea președintelui Nicolás Maduro și a soției sale, Cilia Flores, transferați ulterior la New York pentru a răspunde unor acuzații de narco-terorism și trafic de droguri. Chatham House a notat, cu politețea britanică specifică institutelor care nu vor să înjure în scris, că operațiunea „nu are nicio justificare în dreptul internațional”. Președintele Trump a anunțat, la scurt timp, că Statele Unite vor prelua controlul asupra rezervelor petroliere venezuelene — aproximativ 303 miliarde de barili, adică vreo cincime din rezervele dovedite ale planetei.
Pentru Cuba, evenimentul acesta a avut un efect foarte concret și foarte lipsit de romantism revoluționar: s-a oprit petrolul. Venezuela furniza de ani buni cea mai mare parte a combustibilului insulei, într-un aranjament în care Havana trimitea medici și Caracas trimitea motorină. Cu Maduro în arest preventiv și industria petrolieră venezueleană în curs de „refurbishment” american, aranjamentul a devenit istorie.
Pe 29 ianuarie a venit lovitura a doua. Un ordin executiv a stabilit un mecanism de tarife suplimentare pentru mărfurile provenind din orice țară care furnizează petrol Cubei, direct sau indirect. Formularea „direct sau indirect” face toată munca aici: nu trebuie să vinzi petrol Cubei ca să fii pedepsit, e suficient ca cineva care ți-a cumpărat petrolul să-l fi revândut mai departe. Mexicul a oprit livrările aproape imediat. Companiile de shipping au început să calculeze, iar calculul era simplu: un transport spre Havana valorează câteva milioane de dolari, accesul la piața americană valorează considerabil mai mult.
Rezultatul, la șapte luni distanță: Cuba a primit, potrivit propriului președinte, un singur tanc petrolier. Producția internă acoperă cam 40% din necesar. Restul de 60% a fost înlocuit cu întuneric.
Sistemul electric național s-a prăbușit complet pe 16 martie, lăsând fără curent aproape toți cei 11 milioane de locuitori. A mai făcut-o de încă șase ori până acum, inclusiv de două ori în 24 de ore, între 2 și 4 august. Peste 70% dintre hotelurile insulei sunt închise, ceea ce pune în pericol vreo 25.000 de locuri de muncă în singurul sector care mai aducea valută. Peste jumătate de milion de cubanezi au plecat în Statele Unite, alte mii spre Europa. Din ianuarie încoace s-au aplicat peste 240 de sancțiuni distincte și au fost interceptate cel puțin șapte tancuri petroliere.
Iar pe 6 august, ca un fel de gest de artist, au fost sancționate încă cinci entități și opt persoane fizice legate de achizițiile de armament ale armatei cubaneze — într-un moment în care armata cubaneză are probleme mai presante, cum ar fi cum să alimenteze generatoarele.
Actorii: ce vor de fapt, nu ce spun
Washingtonul spune că vrea „reforme democratice și economice majore”. Ceea ce vrea, în traducere, este căderea regimului fără să existe un moment identificabil în care Statele Unite să fi provocat căderea regimului. Diferența nu e semantică, e juridică și electorală. O intervenție militară în Cuba ar însemna audieri în Congres, sicrie, întrebări incomode despre Golful Porcilor puse de jurnaliști care le-au căutat pe Wikipedia. O criză energetică prelungită înseamnă comunicate de presă de la Trezorerie.
De altfel, Bloomberg relata pe 14 august că opțiunea militară s-a estompat — administrația a concluzionat, aparent, că sancțiunile fac treaba mai ieftin. Ceea ce e, dacă stăm să ne gândim, un compliment sinistru adus eficienței birocratice: Pentagonul a pierdut competiția internă în fața Departamentului Trezoreriei.
Havana spune că rezistă unei „războiri feroce” împotriva economiei sale și numește măsurile „pedeapsă colectivă” cu „implicații economice și sociale care nu sunt omenește suportabile”. Formularea lui Miguel Díaz-Canel este, din păcate pentru el, exactă. Ceea ce vrea regimul este să supraviețuiască destul cât administrația americană să se schimbe sau să se plictisească — strategia clasică a Havanei din 1962 încoace, care a funcționat împotriva a unsprezece președinți americani. Problema e că de data asta nu se mai testează voința politică a Washingtonului, ci capacitatea unei rețele electrice construite în anii ’80 de a funcționa fără combustibil.
Și mai este ceva ce Havana vrea, dar nu poate spune: să nu iasă lumea în stradă. Când o creatoare de conținut pe nume Yai Savón postează pe Facebook un clip în care își descrie cartierul — patru zile fără curent, cincisprezece fără apă, mâncarea stricată în frigiderul care nu mai e frigider — și îl întreabă direct pe președinte „rezistență la ce?”, întrebarea aceea e mai periculoasă pentru regim decât orice portavion.
Moscova spune că este solidară cu poporul cubanez. Ceea ce vrea este un cost simbolic mic pentru un beneficiu propagandistic mare. Pe 31 martie, tancul rusesc Anatoly Kolodkin a andocat la Matanzas cu circa 700.000 de barili de țiței — primul petrolier ajuns în Cuba în trei luni. Detaliul delicios, pe care presa rusă l-a menționat mai puțin: administrația americană i-a permis să treacă. Adică Washingtonul a decis, deliberat, să lase Rusia să facă un gest umanitar fotogenic. Ministrul rus al energiei a anunțat imediat un al doilea transport. Șapte luni și un tanc mai târziu, „solidaritatea” Moscovei se traduce în aproximativ trei zile de consum cubanez.
Beijingul nu spune aproape nimic, ceea ce este el însuși o declarație. China are interese comerciale în Cuba, are un istoric de retorică anti-embargo și are, în acest moment, negocieri comerciale mult mai importante cu Washingtonul. Cuba nu valorează un capitol suplimentar în acele negocieri. Tăcerea chineză din 2026 este cel mai clar indicator că insula a fost reclasificată, în contabilitatea marilor puteri, de la „aliat ideologic” la „cheltuială de reprezentare”.
Caraibele — adică CARICOM și vecinii — spun că sunt îngrijorate de stabilitatea regională. Ceea ce vor este să nu ajungă la ei jumătate din exodul cubanez. O prăbușire totală a insulei ar însemna un val migrator peste sisteme de sănătate și economii care oricum funcționează la limită. Sunt singurii actori din poveste ale căror declarații publice și interese reale coincid aproape perfect, ceea ce în geopolitică este de obicei semnul că nu ai destulă putere ca să-ți permiți ipocrizia.
ONU a spus, prin experții săi independenți în drepturile omului, că ordinul executiv este o „blocadă de combustibil”, „o încălcare gravă a dreptului internațional” și „o amenințare serioasă la adresa unei ordini internaționale democratice și echitabile”. Ceea ce vor experții ONU este să existe o consemnare scrisă. Ceea ce vor obține este exact atât.
Ce se întâmplă cu adevărat
Trei lucruri, dintre care doar unul apare în titluri.
Primul: asediul a fost externalizat. Embargoul american asupra Cubei există din 1962 și a fost, timp de șase decenii, o măsură remarcabil de ineficientă, tocmai pentru că era bilaterală. Cuba pierdea accesul la piața americană, dar putea comercia cu toată lumea. Ordinul din ianuarie schimbă mecanica fundamental: nu mai sancționează comerțul cu Cuba, sancționează pe oricine comerciază cu Cuba. Nu mai e un zid, e un câmp gravitațional. Nu trebuie să convingi nicio companie să respecte embargoul — trebuie doar ca departamentul juridic al companiei să calculeze riscul, iar departamentele juridice sunt, prin natura lor, laşe. Sancțiunile secundare nu funcționează prin coerciție, ci prin prudență contabilă, ceea ce le face mult mai greu de contracarat decât o flotă.
Al doilea: energia a devenit un instrument de precizie. Vreme îndelungată, sancțiunile energetice erau văzute ca instrument brutal și lent. 2026 demonstrează contrariul. Un stat insular cu producție internă de 40% și o rețea electrică veche este, din punct de vedere al presiunii economice, o țintă cu o singură componentă critică. Nu trebuie să distrugi economia — e suficient să oprești ce o ține în priză. Prăbușirea vine singură, prin cascadă: fără curent, nu funcționează pompele de apă; fără apă, nu funcționează spitalele; fără turism, nu intră valută; fără valută, nu se cumpără combustibil. Bucla se închide în vreo patru luni.
Al treilea, și cel mai puțin discutat: precedentul. Ordinul executiv din ianuarie nu spune „Cuba” ca principiu, spune „Cuba” ca aplicație. Instrumentul — tarife punitive pentru terți care furnizează o marfă esențială unei ținte — este acum testat, validat operațional și disponibil. Aceeași logică se poate aplica oricărei economii care depinde masiv de un singur import. Iar dacă vi se pare o problemă îndepărtată, merită observat că exact în aceeași perioadă lumea se ceartă despre cine are dreptul să taxeze trecerea prin Strâmtoarea Hormuz. Anul 2026 este anul în care s-a stabilit, practic, că fluxurile globale de energie nu sunt bunuri comune, ci puncte de control cu proprietar.
De ce ar trebui să-ți pese
Pentru un cititor din România, tentația e să tratăm Cuba drept exotism tropical cu conotații nostalgice. Ar fi o greșeală, din trei motive.
Primul e că am mai văzut filmul. Generația care a trăit anii ’80 în România știe exact ce înseamnă un program de raționalizare a energiei impus de o decizie politică: două ore de televizor, becuri de 40 de wați, lifturi oprite, ascensoare transformate în debarale. Diferența e că, atunci, decizia venea de la propriul guvern. Ceea ce e, dacă vreți, o distincție morală importantă și o distincție practică inexistentă — frigiderul nu știe cine i-a tăiat curentul.
Al doilea motiv este mai concret. România este o economie mică, deschisă, cu dependențe energetice reale și cu firme care exportă în lanțuri de aprovizionare complexe. Normalizarea sancțiunilor secundare — pedepsirea terților pentru comerț legal cu o țintă — este un risc structural pentru orice economie de dimensiunea noastră. Nu pentru că am urma să fim ținta, ci pentru că am putea foarte ușor să fim terțul. Un producător românesc care vinde componente unui client turc care vinde mai departe cuiva de pe o listă nu are nici resursele juridice, nici puterea de negociere ale unui gigant german.
Al treilea motiv ține de precedentele care se acumulează. În ianuarie s-a stabilit că un șef de stat în funcție poate fi capturat militar și adus în fața unei instanțe străine. În august se stabilește că infrastructura energetică a unei țări poate fi oprită prin presiune asupra terților, fără declarație de război și fără un singur soldat implicat. Aceste două precedente nu rămân în Caraibe. Regulile internaționale nu se schimbă prin tratate, se schimbă prin lucruri care se întâmplă și pe care nimeni nu le contestă suficient de tare.
Ce urmează
Pe termen scurt, presiunea continuă. Administrația americană a găsit un instrument care produce rezultate măsurabile fără costuri politice interne, și instrumentele de acest tip nu se abandonează voluntar. Așteptați-vă la runde succesive de sancțiuni pe sectoare — după energie și turism, cel mai probabil remitențele și serviciile financiare.
Pe termen mediu, întrebarea reală nu este dacă regimul de la Havana cedează, ci ce se prăbușește primul: structura politică sau infrastructura fizică. Sunt scenarii foarte diferite. O tranziție negociată presupune că mai există un stat funcțional cu care să negociezi. O prăbușire a rețelei urmată de colaps al serviciilor de bază produce altceva: un vid administrativ pe o insulă de 11 milioane de oameni, la 150 de kilometri de Florida. Istoria sugerează că a doua variantă este mult mai probabilă decât își imaginează cei care o proiectează, și mult mai scumpă.
Pe termen lung, urmăriți două semnale. Primul: dacă Rusia trimite al treilea, al patrulea și al cincilea tanc, sau dacă „solidaritatea” rămâne la nivelul unui gest. Al doilea, mai important: dacă vreo economie majoră decide să testeze mecanismul tarifelor secundare. Un singur stat mare care furnizează petrol Cubei și acceptă consecințele ar demonstra că mecanismul are limite. Până acum, nimeni nu s-a oferit voluntar — ceea ce ne spune ceva despre raportul actual de putere mai clar decât orice summit.
Iar între timp, în Havana, oamenii numără orele. Este cea mai onestă unitate de măsură a geopoliticii contemporane: nu PIB, nu indici de risc, nu declarații comune. Ore de întuneric. Se pot număra fără să ai internet, ceea ce, în împrejurările date, e un avantaj practic.