Există o întrebare pe care nicio constituție parlamentară nu o poate ocoli, și pe care majoritatea constituțiilor secolului XX au răspuns-o greșit din prima încercare: ce faci cu un parlament în care se găsesc destule voturi ca să dai jos un guvern, dar niciodată destule ca să pui altul în loc?
Răspunsul pare, la prima vedere, o chestiune de tehnică juridică — genul de detaliu care ocupă un alineat obscur și nu interesează pe nimeni în afara facultăților de drept. Nu este. Este, poate, singurul alineat care contează cu adevărat, fiindcă el decide dacă o criză politică durează trei săptămâni sau trei ani, și dacă la capătul ei se află un guvern nou sau altceva.
Germania a aflat răspunsul pe pielea ei între 1930 și 1933. România îl testează chiar acum, de o sută șase zile.
Atunci
Constituția de la Weimar, adoptată în 1919, era considerată la vremea ei una dintre cele mai moderne din lume. Sufragiu universal, inclusiv pentru femei, vârsta de vot coborâtă de la 25 la 20 de ani, reprezentare proporțională, un președinte ales direct de popor ca să echilibreze parlamentul. Pe hârtie, o construcție impecabilă.
Avea însă două piese care, puse una lângă alta, s-au dovedit incompatibile cu supraviețuirea regimului.
Prima: cancelarul nu era ales de Reichstag, ci numit de președintele Reichului — dar depindea de încrederea Reichstagului. Parlamentul îl putea da jos cu o majoritate simplă, printr-un vot de neîncredere care nu cerea absolut nimic în schimb. Nu trebuia să propui un succesor. Nu trebuia să te înțelegi cu nimeni asupra a ce urmează. Era suficient să apeși butonul „nu”.
A doua: articolul 48, care îi permitea președintelui, în caz de pericol pentru siguranța publică, să emită decrete cu putere de lege.
Timp de un deceniu, cele două piese au coexistat fără să producă un dezastru, pentru că exista încă o majoritate parlamentară capabilă să guverneze. Nu una confortabilă — partidele fără rezerve democratice, SPD, Zentrum și DDP, obținuseră circa 70% în alegerile pentru Adunarea Națională din ianuarie 1919, dar și-au pierdut majoritatea definitiv la primele alegeri pentru Reichstag, în iunie 1920, și nu au mai recâștigat-o niciodată. Guvernele care au urmat au fost, aproape fără excepție, coaliții minoritare care supraviețuiau prin tolerare, cu mandate scurte și instabilitate cronică. Funcționau, totuși, pentru că suficienți actori considerau că merită efortul.
În vara lui 1930, ultima Mare Coaliție s-a rupt. Pe 28 martie 1930, Heinrich Brüning a fost numit cancelar fără majoritate parlamentară. Pe 16 iulie, Reichstagul i-a respins partea centrală a planului bugetar. Brüning a promulgat-o prin decret prezidențial, în temeiul articolului 48. Reichstagul a votat anularea decretului. Brüning a dizolvat Reichstagul două zile mai târziu și a mers la alegeri, în ideea rezonabilă că electoratul îi va da majoritatea pe care parlamentul i-o refuza.
Alegerile din 14 septembrie 1930 i-au dat exact opusul. NSDAP a urcat de la 12 la 107 mandate. KPD, la 77. Noul Reichstag era, matematic, mai puțin capabil să producă un guvern decât cel dizolvat.
De aici încolo, mecanismul se autoîntreține cu o precizie aproape mecanică. Guvernele nu mai sunt formate de parlament, ci de președinte — istoricii le vor numi „cabinete prezidențiale”. Ele guvernează prin decrete emise de Hindenburg. Reichstagul se întrunește tot mai rar și decide tot mai puțin. Numai în 1932, Hindenburg a recurs la articolul 48 de șaizeci de ori.
Punctul în care logica devine imposibil de ignorat este vara lui 1932. La alegerile din 31 iulie, NSDAP obține 230 de mandate, KPD 89. Împreună, 319 din 608 — o majoritate absolută. Două partide care se urau reciproc, care se băteau pe străzi, care nu ar fi format împreună nici măcar o comisie parlamentară, dețineau acum, împreună, puterea de a doborî orice guvern din Germania.
Și au folosit-o. Pe 12 septembrie 1932, moțiunea de neîncredere împotriva cancelarului Franz von Papen a trecut cu 512 voturi contra 42 — cea mai zdrobitoare înfrângere parlamentară din istoria germană. Papen ceruse dizolvarea în avans, iar Hermann Göring, proaspăt ales președinte al Reichstagului cu voturi naziste și de centru, a ignorat pur și simplu decretul de dizolvare până s-a terminat votul.
Cinci sute doisprezece parlamentari au fost de acord că Papen trebuie să plece. Zero au fost de acord cu ce urmează.
Au urmat alegeri, pe 6 noiembrie. NSDAP a scăzut la 196, KPD a urcat la 100. Majoritatea negativă a rămas intactă. În decembrie a venit Kurt von Schleicher, tot prin decret prezidențial. Pe 30 ianuarie 1933, Hindenburg a numit un ultim cabinet prezidențial, condus de Adolf Hitler.
Niciun moment din acest lanț nu a fost o lovitură de stat. Fiecare pas a fost formal legal, executat cu instrumentele pe care constituția însăși le pusese la dispoziție.
Acum
Pe 20 aprilie 2026, PSD anunță o inițiativă legislativă care ar interzice listarea companiilor de stat pentru doi ani și își retrage miniștrii din guvernul condus de Ilie Bolojan. Interimatele la ministere încep pe 25 aprilie. Împreună cu AUR și cu grupul PACE–Prima România, PSD depune o moțiune de cenzură, acuzându-l pe premier că „vinde activele statului”.
Pe 5 mai 2026, moțiunea trece cu 281 de voturi din 285 valabil exprimate. Pragul necesar era 233. Este cel mai mare scor din istoria moțiunilor de cenzură din România — un record obținut de o coaliție care nu există și care nu are nicio intenție să existe.
De atunci au trecut trei luni și jumătate.
Doi premieri desemnați consecutiv — Eugen Tomac și Adrian Veștea — nu au obținut votul de învestitură. Liderul PSD, Sorin Grindeanu, a declarat că nu are cele 233 de voturi necesare pentru a instala un guvern, dar că lucrurile se vor clarifica la începutul lunii următoare. Formularea aceasta a fost repetată, cu luna schimbată, de mai multe ori din mai încoace.
Între timp, articolul 107 alineatul 4 din Constituție prevede că interimatul unui membru al Guvernului nu poate depăși 45 de zile. Termenul a expirat pe 9 iunie. Miniștrii interimari au rămas. Actele semnate după acea dată sunt considerate de juriști lovite de nulitate, dar Constituția nu prevede niciun mecanism prin care nulitatea să se producă efectiv. Există regula, nu există sancțiunea. Așa că interimatul continuă de facto, iar Guvernul demis emite hotărâri, unele dintre ele cu avize negative explicite de la Consiliul Legislativ, care a avertizat că măsurile depășesc atribuțiile unui executiv cu puteri limitate.
Președintele Nicușor Dan are, teoretic, o supapă. Articolul 89 din Constituție îi permite să dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două cereri de învestitură. Ambele condiții sunt îndeplinite de ceva vreme.
Dizolvarea este însă o posibilitate, nu o obligație. Constituția nu îl obligă pe președinte să facă nimic. Iar calculul care îl reține este exact calculul lui Brüning din iulie 1930: alegerile anticipate ar putea produce un parlament din care să iasă un guvern — sau ar putea produce unul din care să nu mai iasă niciodată vreunul.
Deocamdată, decizia a fost amânată pentru septembrie. Motivul invocat public este că parlamentarii sunt în vacanță, iar învestitura cere prezență fizică în sală.
Fundalul, între timp, nu așteaptă: deficit fiscal în creștere, avertismente de la instituțiile financiare internaționale privind stabilitatea economică, stare de alertă energetică, Dunărea la niveluri minime record care afectează navigația și producția de energie, și o dispută instituțională paralelă în care Înalta Curte și PSD contestă, cu argumente aproape identice, legislație de care depind miliarde de euro din PNRR.
Ce au în comun
Primul lucru, și cel esențial: în ambele cazuri, constituția face dărâmatul ieftin și construitul scump. Ca să dai jos un guvern îți trebuie o majoritate simplă și un singur lucru în comun cu ceilalți — antipatia. Ca să pui unul îți trebuie aceeași majoritate, plus un program, plus o listă de miniștri, plus asumarea a tot ce urmează. Asimetria aceasta nu e un accident de redactare. Este o invitație permanentă adresată oricărei opoziții eterogene să se coalizeze exact atât cât e comod și nici un pas mai mult.
Al doilea: cifra care demonstrează problema este întotdeauna cifra mare. 512 la 42 în Reichstag. 281 din 285 la București. Un scor zdrobitor la o moțiune de cenzură nu este semnul unei majorități puternice, ci al uneia care se poate întâlni doar pe negație. Cu cât votul de dărâmare e mai unanim, cu atât e mai sigur că nu va urma nimic.
Al treilea: puterea executivă nu dispare, ci migrează. Nu rămâne un vid — vidul e o ficțiune jurnalistică. Guvernarea se mută pur și simplu în instrumente care nu trec prin parlament. La Berlin, decretele articolului 48. La București, hotărâri de guvern și acte administrative emise de un cabinet demis, cu miniștri al căror interimat a expirat legal acum două luni și jumătate. Scara e complet diferită. Direcția e aceeași.
Al patrulea: supapa de siguranță există în ambele constituții și, în ambele cazuri, nimeni nu vrea să o tragă. Dizolvarea parlamentului e opțiunea pe care toată lumea o menționează și nimeni nu o alege, pentru că toți știu ce s-a întâmplat ultima dată când cineva a mizat pe alegători ca să rezolve o aritmetică pe care politicienii nu voiau să o rezolve.
Al cincilea: timpul lucrează împotriva instituției, nu împotriva crizei. Un parlament care nu produce guverne devine un parlament care contează mai puțin — și, la un moment dat, unul care contează atât de puțin încât nimeni nu mai observă când se întrunește. Reichstagul lui 1932 s-a strâns de treisprezece ori.
Ce e diferit
Aproape totul, și merită spus limpede.
Nu există în România formațiuni paramilitare, morți pe stradă în bătăi între partide, sau vreun partid parlamentar care să-și fi declarat public intenția de a desființa regimul constituțional. AUR nu este NSDAP, PSD nu este KPD, iar orice comparație care sugerează altceva strică analiza în loc să o ajute. Miza actuală a conflictului de la București este, în bună măsură, controlul asupra companiilor de stat și asupra unor fluxuri de bani — o dispută tranzacțională, nu una escatologică. Asta o face mult mai puțin periculoasă. O face, totodată, mai greu de rezolvat prin negocieri de principiu, fiindcă nu există niciun principiu de cedat.
Apoi: președintele României nu poate legifera. Nu există niciun articol 48 în Constituția din 1991. Hindenburg avea la dispoziție o mașinărie legislativă alternativă, complet funcțională, care i-a permis să guverneze Germania trei ani fără parlament. Nicușor Dan nu are niciun buton echivalent. Paradoxal, asta face blocajul mai vizibil — nimic nu îl maschează — dar și mult mai puțin distructiv.
Există, în plus, o Curte Constituțională, o presă care numără zilele de interimat, și un cadru extern — Uniunea Europeană, NATO, condiționalitățile PNRR — care exercită o presiune pe care Weimarul nu a avut-o din nicio direcție. Weimarul era singur. România nu este.
Și, nu în ultimul rând: patologia președintelui este inversată. Hindenburg avea 83 de ani, era monarhist, disprețuia parlamentarismul și avea un apetit personal pentru guvernarea prin decret. Reproșul adus lui Nicușor Dan este exact contrariul — că amână, că ezită, că nu folosește prerogativele pe care le are. Este o problemă. Nu este aceeași problemă.
Diferența de durată contează și ea: Weimarul a trăit trei ani cu majoritatea negativă. România trăiește cu ea de o sută șase zile.
Ce ne spune asta
Partea instructivă a poveștii germane nu este 1933. Este 1949.
Când au scris Legea Fundamentală, autorii ei au avut de răspuns la exact întrebarea cu care am început. Răspunsul lor se află în articolul 67 și se numește moțiune de cenzură constructivă: Bundestagul poate retrage încrederea cancelarului numai alegând simultan un succesor, cu majoritatea membrilor săi. Nu poți vota „jos”. Poți vota doar „el în locul lui”. Butonul „nu”, singur, a fost pur și simplu eliminat de pe tablou.
Rezultatul, în șaptezeci și șapte de ani: mecanismul a fost folosit cu succes o singură dată, pe 1 octombrie 1982, când Helmut Kohl l-a înlocuit pe Helmut Schmidt. O singură dată — și, de fiecare dată, țara a avut cancelar a doua zi dimineață. Spania a copiat soluția în articolul 113 din Constituția din 1978. La fel Ungaria, Polonia, Belgia, Slovenia, Israelul.
România are, în articolul 113, versiunea de la Weimar. 233 de voturi ca să dărâmi, și nicio obligație ulterioară. Textul e din 1991, redactat de oameni care ieșeau dintr-un regim în care problema fusese exact opusă — un executiv pe care nimeni nu îl putea da jos — și care au construit, logic, un instrument de dat jos. Este genul de eroare care nu se vede niciodată la momentul redactării și care se vede întotdeauna după.
Riscul real, în cazul românesc, nu este preluarea puterii de către cineva. Este obișnuința. Este ziua în care faptul că țara e guvernată de un cabinet demis, cu miniștri al căror mandat a expirat legal, care emite acte peste avizele negative ale propriului Consiliu Legislativ, încetează să mai fie o știre. Weimarul nu s-a prăbușit în ianuarie 1933; în ianuarie 1933 doar s-a constatat prăbușirea. S-a prăbușit lent, între iulie 1930 și noiembrie 1932, în intervalul în care germanii s-au deprins cu ideea că guvernul vine de altundeva decât din parlamentul pe care îl votaseră.
Aici, deprinderea are o sută șase zile și nu a ajuns încă nicăieri. Se poate încheia în septembrie, cu un premier votat și cu o criză care va figura în manuale ca o notă de subsol despre o vară complicată.
Observația seacă, singura pe care o merită subiectul, este că lecția aceasta a fost deja plătită integral de altcineva, iar factura a fost păstrată. Articolul 67 din Legea Fundamentală germană se poate citi în cinci minute. E redactat într-o singură frază.