Rubrica „Lacrimi de crocodil” | Ediția din 21 iunie 2026
Există promisiuni care ies cu adevărat în evidență. Nu prin ambiție, nu prin viziune, nu prin curajul de a imagina un viitor mai bun. Ci prin simplitate dezarmantă. Prin claritatea cu care pot fi verificate. Prin imposibilitatea de a fi reinterpretate sau mascate cu fraze despre „contextul global” și „provocările neprevăzute”.
„Impozitele nu cresc.”
Patru cuvinte. Patru cuvinte care au figurat în programul de guvernare PSD pentru alegerile din 2024, însoțite de variante extinse: nu cresc taxele, nu cresc impozitele, nu cresc contribuțiile. România, promitea PSD în toamna lui 2024, va atinge în cinci ani puterea de cumpărare a Poloniei, salariul minim brut va ajunge la 1.300 de euro, pensia medie va depăși 810 euro. Un festin de cifre rotunde și vise concrete.
Acum suntem în iunie 2026. Să facem bilanțul.
Promisiunea
Înainte de alegerile parlamentare din 7 decembrie 2024, PSD și-a prezentat programul de guvernare cu generozitate. Documentul, analizat de presa economică la momentul respectiv, conținea angajamente clare: „Impozitele nu cresc.” Niciunul. Nicio taxă, nicioară contribuție.
Ministrul PSD al Muncii anunța, în plină campanie electorală, o creștere medie a pensiilor cu 40% de la 1 septembrie 2024 — o mișcare al cărei calendar coincidea perfect cu perioada de campanie, dar pe care oficialii o prezentau drept o reformă structurală meritată, nu drept mită electorală în rate.
Liderii coaliției PSD-PNL repetau la unison: taxele nu cresc în 2025. Nici în 2026. România va ieși din criza fiscală prin disciplină și creștere economică, nu prin suprataxarea cetățenilor. Un mesaj simplu, ușor de transmis, ușor de reținut. Și, după cum a dovedit vremea, ușor de abandonat.
Pe lângă promisiunea fiscală centrală, PSD promitea că în cinci ani România va depăși economic Polonia și va egala media UE la puterea de cumpărare. Salariul minim brut urma să ajungă la 1.300 de euro. Pensia medie, la 810 euro. Spitale regionale finalizate la Iași, Cluj-Napoca și Craiova. Profesori cu salarii motivante. Un stat care nu ia, ci dă.
Toate acestea, fără a crește niciun impozit.
Realitatea
România intra în 2025 cu un deficit bugetar de 9,3% din PIB — cel mai mare din Uniunea Europeană. Comisia Europeană deschisese procedura de deficit excesiv. Finanțarea externă devenea tot mai scumpă. Fiecare lună de inacțiune risca să coste suplimentar miliarde de lei.
Ceea ce a urmat este documentat cu precizie în zeci de acte normative și comunicate oficiale.
TVA a crescut. De la 1 iulie 2025, cota standard de TVA a urcat de la 19% la 21%. Cota redusă aplicată alimentelor — cea care afectează cel mai direct puterea de cumpărare a familiilor cu venituri mici — a crescut de la 9% la 11%. Turismul și restaurantele, unificate și ele la cota standard.
Impozitul pe venit a crescut. Cota de impozitare a veniturilor persoanelor fizice a fost majorată la 16%, cu modificări semnificative în baza de calcul. Impozitul pe dividende a urcat de la 10% la 16% — atât pentru rezidenți, cât și pentru nerezidenți.
Accizele au crescut. Pe combustibil, pe alcool, pe tutun.
Contribuțiile la sănătate s-au extins. CASS a fost aplicat și unor categorii de pensionari care anterior erau scutite.
Salariile din sectorul public au rămas înghețate — pentru 2025 și pentru 2026. Inclusiv salariul minim, față de care coaliția înainte de alegeri manifesta o grijă excepțională.
Pensiile au rămas înghețate. Valoarea punctului de pensie a rămas la 81 de lei. Pensiile militare și de serviciu nu au fost indexate. Alocațiile, la fel.
Impozitul pe proprietate se recalculează de la 2026 pe baza valorii de piață, ceea ce va dubla, în medie, sumele plătite de proprietari.
Dacă mai era nevoie de un detaliu savuros: în timp ce promitea că nu va crește TVA, coaliția a crescut TVA inclusiv la produsele alimentare — categoria despre care, cu câteva luni înainte de alegeri, liderii coaliției declarau că este intangibilă.
Salariul minim brut: departe de 1.300 de euro. Pensia medie: departe de 810 euro. Spitalele regionale: în diverse stadii de șantier și promisiune. Polonia: probabil a trecut în față, nu invers.
Scuza Oficială
Premierul Ilie Bolojan, care a preluat guvernarea în contextul în care PSD și PNL aveau nevoie de un chip necompromis în fruntea executivului, a explicat situația în termeni clari:
„Dacă România va reuși să reducă deficitul cu peste două puncte procentuale, atunci, cu siguranță, vor exista condiții pentru ca salariile și pensiile să fie majorate.”
Iar referitor la programul de austeritate: „Toate măsurile din programul de guvernare vor aduce echitate și justiție și vom aduce ordine în finanțele țării.”
Marcel Ciolacu, fostul premier PSD, a comentat și el, periodic, că situația fiscală a României era „moștenită” și că măsurile dureroase sunt consecința unor ani de dezechilibre structurale.
Banca Națională, prin guvernatorul Mugur Isărescu, a adăugat un nivel suplimentar de nuanță: austeritatea trebuie comunicată „șoptit, ca să nu speriem electoratul” — o frază care, odată citată public, a ajuns să rezume involuntar filosofia de guvernare a ultimilor ani.
Traducerea Scuzei
Traducerea liberă, dar nu inexactă, a acestor explicații ar suna cam așa:
„Știam că situația e gravă. Știam că nu putem promite ce am promis. Dar era campanie electorală. Acum că ați votat, putem vorbi despre adevăr — tot șoptit, ca să nu vă speriați prea tare.”
Nu e o acuzație de rea-credință. E ceva mai rău: e un sistem în care nimeni nu pare să considere că o promisiune electorală obligă cu adevărat. Promisiunile sunt pentru câștigat alegeri. Guvernarea e pentru altceva.
Ceea ce face situația din România particulară nu este că un partid a promis mai mult decât putea livra — asta e aproape universal. Ceea ce o face aparte este precizia promisiunii rupte: nu o viziune vag formulată despre „prosperitate” sau „un viitor mai bun”, ci o declarație tehnică, verificabilă, în patru cuvinte: impozitele nu cresc.
Și au crescut. Documentabil. Pe bon fiscal, pe fluturasul de salariu, pe factura la utilități, pe declarația de impunere.
Bilanțul
Să facem un calcul simplu, fără pretenții de precizie contabilă, ci pentru a da o imagine concretă a ceea ce înseamnă „impozitele nu cresc” atunci când cresc:
Un român cu salariu mediu net de aproximativ 4.500 de lei plătea, înainte de modificări, un TVA de 19% pe o parte semnificativă a cheltuielilor lunare. La 3.000 de lei cheltuieli curente (alimente, servicii, bunuri), creșterea TVA de la 19% la 21% înseamnă aproximativ 60 de lei în plus pe lună — adică 720 de lei pe an — direct din buzunarul consumatorului, prin prețuri mai mari.
Creșterea TVA la alimente de la 9% la 11% adaugă alt strat. Creșterea impozitului pe venit, dacă te încadrezi în cazurile afectate, adaugă altul. Creșterea impozitului pe proprietate, altul.
Nu sunt sume care să ruineze gospodăriile cu venituri medii. Dar sunt sume reale, extrase din buzunare reale, de la oameni care au votat — cel puțin parțial — în baza promisiunii că aceste sume nu vor fi extrase.
Pensionarii, categoria cea mai vulnerabilă, se găsesc în cea mai dificilă situație: pensiile înghețate, prețurile crescute prin TVA majorat, puterea de cumpărare în scădere reală. Pensia medie promisă la 810 euro? Nu există orizont temporal credibil pentru atingerea acestei cifre.
Salariile profesorilor — una dintre temele cele mai prezente în campanie — rămân subiect de promisiuni și amânări. Premierul Bolojan a recunoscut că nivelul de salarizare din educație „nu este unul pe care eu, personal, îl doresc”. Formulare elegantă pentru: nu am bani să-l schimb acum.
Spitalele regionale? Iașul, Clujul, Craiova — în lucru, în hârtii, în promisiuni. Ca întotdeauna.
Nota de Final
Există o tehnică politică veche: să promiți exact opusul a ceea ce intenționezi să faci, suficient de specific încât să pară credibil, suficient de vag în detalii de implementare încât să poată fi reinterpretat ulterior.
„Impozitele nu cresc” era perfect în acest sens. Nu spunea care impozite, pe ce perioadă, în ce condiții. Oferea o claritate aparentă care ascundea, de fapt, toate supapele de scăpare necesare.
Ce e de admirat, dacă vrem să fim perverși, este eficiența construcției. Promisiunea a funcționat electoral. PSD a obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare din 2024. Coaliția a format guvernul. Și în câteva luni după alegeri, TVA a crescut, impozitele au crescut, contribuțiile s-au extins, salariile și pensiile au rămas înghețate.
Lacrimile de crocodil, în acest caz, nu sunt ale politicienilor. Ei nu plâng. Ei explică, cu calm profesional, de ce realitatea a impus să facă exact contrariul a ceea ce au promis. Scuzele sunt clare, logice, bine argumentate în termeni macroeconomici.
Lacrimile, dacă există, sunt ale celor care au crezut că „impozitele nu cresc” era o promisiune, nu un slogan de campanie cu dată de expirare chiar înainte de investitură.
Dar poate greșim noi, cei care confundăm campaniile electorale cu contracte sociale. Poate promisiunile politice sunt, prin natura lor, lacrimi de crocodil — emoție puternică și autentică în momentul în care sunt rostite, uitare perfectă în ziua în care ar trebui onorate.
Cel puțin TVA-ul e onest. El crește și nu pretinde că n-a crescut.
Rubrica „Lacrimi de crocodil” apare săptămânal pe politicalumii.com. Documentăm promisiunile. Urmărim realitatea. Sperăm că, odată, distanța dintre ele va fi mai mică.